+ / - Oscar

5 critici de film români: ce premiază și ce dau afară de la Oscaruri 2016.

Paul Petrache

Nu îmi fac vreun titlu de onoare din asta, dar n-am văzut mai nimic dintre filmele nominalizate de anul ăsta. Ce e cu adevărat trist e că posibil pot să anticipez câștigătorii fără vreun mare efort. Iñárritu, care făcuse la un moment dat un film bun (Amores Perros), dar a trecut la telenovele globalizante și la exerciții de plan-secvență, e foarte probabil să câștige (din nou), iar asta nu poate decât să mă întristeze profund. Ceva mai sublim decât Mad Max nu o să apară prea curând și să nu-l premiezi la toate categoriile la care e nominalizat mi se pare mai flagrant decât să nu-l nominalizezi la nimic in the first place. Room n-am văzut încă, pentru că m-a enervat copchilu ăla în primele 10 minute, dar cică ar fi mișto și filmul și copchilu, iar Spotlight, care pune în discuție un subiect dur și teribil de actual încă (niște jurnaliști care investighează niscaiva pedofilie catolică gone berserk) mi s-a părut flasc și menit doar să prezinte niște fapte și atât, dar să bage și un ditamai bias, un fel de Zodiac-ul (r: David Fincher) săracului. Mă rog, ceea ce voiam să zic, în caz că nu a fost destul de clar, e că George Miller și Mad Max ar trebui premiați no matter what.

Ileana Bîrsan - Șapte Seri

Descalificatu’: The Revenant nu avea ce să caute printre nominalizări, un film ca un rege încrezut, prefăcut și gol. Alejandro González Iñárritu se face (grație directorului de imagine, Emmanuel Lubezki) că are o viziune despre suferință, răzbunare și obsesie, împrumută de la Terrence Malick și Werner Herzog fără să-i înțeleagă pe niciunul dintre ei, preia (fără urmă de omagiu) aproape tot filmul lui Richard S. Sarafian, Man in the Wilderness (1971), cu Richard Harris și John Huston. Niciun premiu de actorie nu ar trebui să ridice efortul sau transformările fizice spectaculoase la rang de performanță artistică, așa cum se întâmplă cu premiile pentru interpretare din ultimii ani. Efortul lui DiCaprio (care va fi premiat) va contribui la degradarea și deturnarea rolului și rostului actoriei în cinema. Și bineînțeles că ar trebui să câștige Mad Max: Fury Road, tocmai pentru că George Miller concepe cadre în care vorbăria și coregrafia actorilor susțin intenția (nu o sufocă și nici nu o înlocuiesc) și face dintr-o poveste banală un construct cinematografic remarcabil.

Calificatu’: 
Foarte posibil ca Sylvester Stallone (Creed) să câștige pentru rol secundar, deși Rocky și-a cam luat porția de premii Oscar în 1977, chiar dacă nu pentru actor. Ar fi înțelept și just, ca și la interpretare în rol secundar să fie recunoscută performanța, nu iconul sau efortul. Un duel corect ar fi fost dacă Idris Elba (Beasts of No Nation) ar fi fost nominalizat (nu pentru că e de culoare, ci pentru că e foarte bun) și s-ar fi luptat bărbătește și actoricește cu Mark Rylance (Bridge of Spies, un film mediocru) care face un masterclass de actorie cu fiecare cadru în care se află, de la cum și când privește și se mișcă, până la frânturile de gesturi și nuanțele rostirii și ale ascultării.

Cătălin Mesaru - Stereo Beasts

Despre Oscaruri se pot spune multe, numai că sunt încă relevante nu. În orice caz, am două filme care mă macină în toată această competiție inutilă. Unul mă macină frumos, în așternut, celălalt mă malaxează și mă face să-i dau cu sictir.

Mad Max: Fury Road. Indubitabil, incomensurabil și multe alte cuvinte frumoase cu „in-”. MMFR e filmul anului, punct. Mai mult de atât, e filmul multor ani. E ce lipsea cinematografului de acțiune ca să facă punte spre cinematograful de artă (adică filmele alea în care se vorbește puțin, mulțumesc!). La modul cel mai serios, Mad Max e impecabil și n-am ce cusur să-i găsesc. Nu știu cum de s-au aliniat în halul ăsta planetele (după ani întregi de chin cinematografic pentru Miller), dar când au făcut-o, confucamus!, filmul ăsta m-a umplut de sentiment și de adrenalină. Nu degeaba l-am văzut de vreo patru ori la cinema. Deci, toate premiile pentru Mad Max. Chiar și la categoriile la care n-a fost nominalizat.

The Revenant. Da, poate e pe trend să te iei de filmul ăsta, dar semi-regizorul Iñárritu a făcut rahatul complet praf iarăși. Unde anteriorul, Birdman, avea niște chestii vag interesante pe alocuri, unde 21 Grams e complet abject (dar în abjectitudinea-i a reușit să mă prindă cumva), unde Biutiful nu e vizionabil (Bardem, Bardem, ce-i cu perucuța aia?), unde Babel e un fel de Crash (nu al lui Cronenberg, ălălaltul) și unde Amores Perros e oareșcum chiar OK, The Revenant dă cu mucii în fasole cu filosofiile ieftine rupte parcă de la Coelho, de inspirație din maculatură pentru florărese, și cu toată gama de scremeri, gâfâieli și bulbuci de bale în colțul gurii via Leonardo Di Caprio (care face acting de conjunctură – și eu aș gâfâi și m-aș căca pe mine de frig dacă ar trebui să mă târăsc prin nămolul ăla înghețat). Deci, nimic pentru filmul ăsta (ai crede că măcar la cinematografie ceva-ceva, dar nici acolo, e un fel de The New World de mâna a paișpea).

Cristi Mărculescu - marculescu.ro

Există 2 filme (nu musai mari, nu mai late decât h8ful 8) care merită văzute din cireada de oscăcăreze de 2016: Mad Max și Sicario. Fury Road are în el fix furia aia din titlu și doar secvența cu urmărire prin tornade face cam cât ultimele 4 Star Wars. E cinema din ăla australian (cel mai under-rated cinema național, trust me on this one) mai mare decât cinema-ul și mai forțos decât oricare din francizele pentru puțoi de liceu. Sicario are o precizie splendidă și cadre și secvențe din alea perfecte cum puțini știu să facă. E fix genul de film din care o să-ți aduci aminte mult mai multe decât din restul nominalizaților de anul ăsta. Pentru că e feroce și impecabil. Restul ? Verze de Bel Air, mediocrități în stare pură, futilități expandate de laudele constante ale unor oameni care bifează subiecte înainte să privească meritele filmului care poartă subiectul și mesajele alea. Cel mai detestabil e Carol, o bucată aseptizată de lezbo-cinema super-vintagizat și o mostră de ipocrizie vaginofobă cum numai cu gay cu ștaif putea să filmeze fără să-i taxeze nimeni dezinteresul total pentru carnea umanitatea și dorințele personajelor. 

Ion Indolean - Film Sense

+
Anul ăsta, ca de fiecare dată, au fost o grămadă de propuneri europene foarte bune. Dintre acestea, Mustang a prins selecţia de cinci titluri nominalizate la cel mai bun film străin. A făcut-o pe merit, pentru că spune o poveste tristă şi halucinantă şi o face cu mijloace mişto. Pe scurt, nu aderă la estetica minimalistă şi lentă care e clar că nu le place americanilor, ci prinde din zbor un ritm alert, o abordare proaspătă şi nişte tinere actriţe foarte talentate. Acţiunea are loc într-un sat turcesc ultraconservator, unde cinci surori cam prea libertine pentru normele locale se apropie de vârsta măritişului aranjat. Ce urmează, e înduioşător şi revoltător. Mustang e titlul pe care vi-l propun cu entuziasm spre vizionare!

-
Revenant e cu siguranţă filmul care mi-a lăsat cel mai amar gust din ce am văzut şi e nominalizat anul ăsta. Pe lângă faptul că pastişează grosolan toată istoria relevantă a cinema-ului, vâlva pr-istică făcută în jurul lui e absolut odioasă. Un coleg de breaslă a spus-o mult mai bine decât aş putea eu în câteva minute (câte mă forţez să acord acestui film, pentru că trebuie neapărat să fie taxat!), aşa că voi încheia cu o idee de-a lui: „Asta este totuşi spectaculos la Inarritu, consistenţa impresionantă cu care-şi tot confirmă statutul de profan profund.”

Filip Standavid - Europa FM

IN: The Big Short (rAdam McKay)

În fiecare an e-atâta gargară fals preocupată de teme majore la Oscaruri încât, atunci cînd chiar se strecoară un film polemic, agitat și al dracului printre nominalizați, îți vine să te ciupești nițel. Lui Adam McKay i-a ieșit o combinație foarte potrivită între pamfletul de tip Inside Job și comedia cinică de-acum doi ani a lui Scorsese (The Wolf of Wall Street).Țin cu filmul ăsta pentru că și atunci când trage pe lângă - irosind-o pe Marisa Tomei sau punându-l pe Brad Pitt să le livreze celor doi guvizi o lecție cam sforăitoare de moralitate - o face cu ștaif și cu vervă. Țin cu el pentru că include una dintre cele mai adevărate observații formulate în cinema în ultimii ani („The truth is like poetry - and most people fucking hate poetry”). Și mai țin cu el, în fine, pentru că nu mângâie spectatorul în sensul blănii, pentru că nu-l ia de prost și pentru că îi impune să participe, să facă naibii un strop de efort. Ar fi cea mai plăcută surpriză să-l văd suflând premiul ăl mare, dar să nu ne îmbătăm cu apă rece: un șut în dinții Wall Street-ului ne trebuie nouă, when Leo got fucked by a bear?

OUT: Brooklyn, o dramoletă pe care nici Hallmark n-ar fi scăpat-o pe o listă „best of” și care îți toarnă în cap mai mult kitsch decât trei campionate mondiale de patinaj „artistic” la un loc.
Pin It email