Pălmuieşte-mă aşa cum n-ai mai pălmuit pe nimeni niciodată.

Altfel de ce Scarlett O’Hara ar da palme în stânga și-n dreapta? Altfel de ce Soraya Montenegro ar fi atât de demențial de amuzantă când își ia sute de palme peste buzele-i latine de la Sărmana Maria?

O listă exhaustivă de pălmuieli iconice din filme și/sau seriale ar fi imposibilă. Practic, palmele în filme sunt la fel de numeroase precum cazurile de patriotism american sau dramoletism infantil. Astfel, am hotărât să mă axez pe o palmă de filme (horrible pun intended).

1. Airplane! (r. Jim Abrahams, David Zucker și Jerry Zucker, 1980)

Parodia echipei Zucker & Abrahams are una din cele mai miștocuțe secvențe de bitch slapping, pimp slapping și, în general, SLAPPING din cinemaul oareșcum modern. Secvența e următoarea: femeie panicată și hiper-dramatică la scaunul căreia se formează coadă ca în vremurile ceaușiste pentru a o porcăi facial - o pălmuță de la o stewardesă, una de la o măicuță și tot așa până când ni se dezvăluie întreaga coadă și ale sale accesorii pentru pocnire (bâte de baseball, răngi etc.)

2. Mommie Dearest (r. Frank Perry, 1981)

Faye Dunaway (care e zdrăngănită perturbator și incomod, întru smulgerea unei confesiuni, de către Jack Nicholson în Chinatown) o joacă pe Joan Crawford în acest biopic ultra-cult, ultra-camp care e una din sublimele mele plăceri vinovate. Personajul Joan Crawford este un fel de cyborg histrionic afectat de faptul că a ajuns cam pe fundul listei la Hollywood, că fiică-sa e o plângăcioasă dementă (hei, ca maică-sa!), că hainele nu ar trebui niciodată puse pe umerașe de sârmă (într-o secvență atât de îngrozitor de sărită de pe fix încât m-a făcut imediat să îmi arunc toate umerașele de sârmă din casă). Faye/Joan împarte aici palme și teroare precum Iisus pâine și pești.

3. Coffy (r. Jack Hill, 1973)

Oh, Pam Grier, ne închinăm la ale tale...accesorii pectorale...ca la cea mai miraculoasă icoană. În Coffy (ca și în majoritatea filmelor în care apare, de altfel), Pam Grier e furioasă, arțăgoasă și cu chef de încăierări ce nu țin seama de sexul celor încăierați. Cu toate astea, personajele lui Pam ating apogeul atunci când interacționează cu reprezentante ale sexului feminin – vezi aici secvența în care Coffy se troznește cu efervescență în cadrul unui dineu de morale dubioase. Ca să fie totul clar: ajunge să o pocnească pe una atât de tare (și bitch, dar și pimp slap) încât individei respective îi sar nurii din rochie. Glorie blaxploitation-ului, deci.

4. Night of The Living Dead (r. George A. Romero, 1968)

Capodopera seminală (și inseminantă întru ale zombilor) a lui Romero are ca personaj principal un negru. În anul de grație 1968. Negru care nu-i tratat chiar ca un negru ci ca, șoc!, persoană normală (evident, de luat în seamă contextul vremurilor respective). Cu toate acestea, dată fiind percepția rasială din timpurile acelea, mi-aș fi dorit enorm să fiu prezent în sală sau la drive-in atunci când Ben (Duane Jones) o pălește pe Barbra (o foarte albă Judith O’Dea). Cred că isteria a fost undeva pe la nivelul celei generate de filmul L'Arrivée d'un train en gare de La Ciotat.

5. Cruising (r. William Friedkin, 1980)

Fără îndoială, una din cele mai dubioase scene de interogatoriu din cinema. Nu dubioasă la modul Sharon-Stone-își-desface-cracii-și-iată-ce-se-vede-acolo-jos. Secvența, despre care se zice că ar fi bazată pe tactici reale de interogatoriu ale poliției din vremea respectivă, cuprinde un Al Pacino agresat de un munte de om purtător de pălăriuță și jockstrap care intră în cameră, plesnește și dispare ca și cum nimic n-ar fi mai normal. E acolo ceva infernal de deranjant și de absurd.

6. In The Heat Of The Night (r. Norman Jewison, 1967)

A nu se confunda cu Color Of Night, thriller erotic (ha! ha! ha!) cu Bruce Willis și Jane March (nu Jane Campion cum am susținut cândva). In The Heat Of The Night conține una din cele mai controversate, la momentul respectiv, pălmuieli de pe ecran: Virgil Tibbs (Sidney Poitier) îi întoarce o ditamai palma unui proprietar de plantație din Sudul Americii. Sigur, acum nu pare mare lucru, dar la fel ca în Night Of The Living Dead, totul trebuie pus în contextul Americii ultra-rasiste din anii 60. Nu că acum America ar fi mai puțin rasistă, dar măcar unii se mai prefac.

7. The Rocky Horror Picture Show (r. Jim Sharman, 1975)

Nu numai că e cel mai bun film din Univers, dar are și niște palme foarte drăguț (și justificat) aruncate în direcția lui Susan Sarandon de către Tim Curry, moment în care toată seara celor din castelul plăcerilor absolute se duce și mai la dracul decât o făcuse până atunci. Janet (Susan Sarandon) e alergată și pălmuită în sutien, chiloței și o jupă jerpelită, apoi asaltată de Frank-N-Furter (Tim Curry) cu un cântec. Totul cu foarte mult bun gust și panaș intelectual, desigur!?!

***
Lexic: Pimp Slap vs. Bitch Slap

Pentru că am tot adus vorba despre pimp slap și bitch slap, mă simt cumva îndemnat de bunăvoință să și explic ce înseamnă acești adjuvanți întru ale pălelii faciale. Deci: pimp slap se întreprinde cu ajutorul dosului palmei. Întotdeauna. Pentru că așa-s peștii, cool. Pe când bitch slap se face cu interiorul palmei (dar niciodată din poignet pentru că nu suntem fătălăi). Se ia distanța suficientă, se întinde frumușel întregul braț și se apropie vertiginos palma deschisă de mutră. Pentru efect bonus, a se încerca un upgrade (ca în True Lies): întoarcerea inelului cu piatră spre interior. Acum că e totul clar, puteți exersa ad infinitum pe mamă, tată, soț, nevastă, copilandri.