Panoramă din vârful lanţului trofic

În lipsa unor experiențe care să te facă expert într-o tabără sau alta, există două filme care pot sta la baza oricărei discuții despre drepturile animalelor și poziția oamenilor în legătură cu asta. Unul care nu se va mai putea face vreodată și unul care s-a făcut pentru prima oară anul trecut. Este vorba, în ordine inversă, despre Safari al lui Ulrich Seidl și Roar, al lui Noel Marshall. Unul este documentar compus din interviuri cu turiști veniți la o fermă de vânătoare din Namibia, al doilea, o ficțiune filmată în mijlocul junglei, printre animale sălbatice.

Safari arată omul ca animal fără scrupule. Familiile de vânători sunt mai bestii decât cele mai înfricoșătoare animale. Sunt cei care povestesc cu nonșalanță că se face liniște în jurul lor, le țiuie urechile, își aud bătăile inimii, că timpul se oprește în loc cât glonțul părăsește țeava și se înfige în carnea animalului dorit, în locul dorit, pentru o moarte cât mai rapidă. Copiii vânătorilor din Safari, și ei mândri viitori vânători, spun că cea mai mare frică a lor este moartea, fără să facă vreo secundă legătura cu activitatea lor de vacanță. Regizorul Ulrich Seidl îi lasă să vorbească fără să judece și fără să-i influențeze, iar ceea ce șochează este indiferența discursului și pasiunea sinceră a acțiunii. Safari este un film inconfortabil, dar e și genul de experiență prin care e bine să treci măcar o dată în viață, pentru o imagine mai clară asupra umanității.

La polul opus stă Roar, regizat de Noel Marshall, nebunul care a pus în pericol viața a aproape 100 de oameni ca să facă un film cu lei. A fost lansat în Europa, fără pic de succes, în 1981 iar pe marile ecrane din Statele Unite a ajuns abia în 2015. Da, este vorba de același individ care a crescut un leu în vila lui din Los Angeles, împreună cu soția, nimeni alta decât Tippi Hedren, și cei doi copii, printre care Melanie Griffith. În Roar, el mută toată acțiunea în junglă și își ia familia, teoretic deja obișnuită cu ideea, să joace în film. Povestea este una extrem de simplă: un activist pentru drepturile animalelor trăiește într-o casă imensă, ocupată aproape în totalitate de lei, tigri, jaguari, pantere și multe alte animale, care mai de care mai carnivore. Familia lui vine în vizită, dar nu îl găsesc acasă, în schimb dau nas în nas cu zecile de feline curioase, și de aici rezultă haosul.

Roar este filmul în care absolut niciun animal nu a fost rănit, dar peste 70 de oameni din echipă au avut nevoie de îngrijiri medicale. Melanie Griffith a avut parte de operații estetice după ce un leu i-a mușcat jumătate de față. Cameramanul aproape a fost scalpat, iar regizorul a fost spitalizat de mai multe ori în timpul filmării care a durat 11 ani. Însă ce a ieșit este o demonstrație pe viu, cât se poate de real, și extrem de înduioșător, că oamenii și animalele sălbatice pot trăi împreună dacă se respectă ceva reguli de bun simț. Cum ar fi că nu te bagi între doi lei care se bat, să nu încerci să împingi un tigru care s-a urcat cu tine în mașină și niciodată, dar absolut niciodată, să nu superi un elefant.

Roar este un film mare, unicat, care nu va mai putea fi făcut vreodată. Uitându-te la el, trăiești cu senzația că, în afară de drepturile animalelor și regulile de siguranță ale echipei de filmare, Roar este irepetabil pentru că nu mai găsești nicăieri atâta abundență de animale. În 1980 trăiau 100.000 de lei pe toată planeta, în anul 2000 numărul lor ajunsese la 20.000, iar dacă dai la anul 2020, pe harta de pe National Geographic apar multe semne de întrebare. Faptul că există un film în care vedem cum un leu învață, din pură și evidentă curiozitate, să meargă cu skateboard-ul, îi iartă lui Noel Marshall tot pericolul la care și-a supus echipa de filmare.

Să vezi Roar și să vezi Safari e să încerci cele două extreme. Roar e cu iubitori de animale până la riscat propria viață pentru pasiunea asta, iar Safari e cu opusul iubirii: nepăsarea pentru animale într-atât încât să faci din omorâtul lor un hobby de vacanță. Alăturarea celor două generează un om complet, în toată splendoarea lui de mamifer inteligent din vârful lanțului trofic.

Poziția autorului:

Sunt o carnivoră de neclintit de când mă știu. Am luat parte la tăierea porcului și a găinii, am învârtit la mielul pe proțap, am savurat cârnăciorii din carne de ren de la Ikea, salamul de mistreț de la Sibiu iar în apartamentul bunicilor, pe peretele din sufragerie, tronau un cap de cerb și două cranii de căprioară. Bunicul meu a fost vânător, dar eu abia după ce am văzut Safari m-am gândit pentru prima oară că nu l-am întrebat niciodată cum se simțea după ce apăsa pe trăgaci, sau chiar înainte.

E genul de întrebare care vine odată cu problematizarea subiectului, dar bunicul s-a lăsat de vânătoare după revoluție, iar eu mă amintesc mângâind capul de cerb cu blana moale și ochii din plastic negru fără să fac legătura dintre el și pușca din garaj. În ultimii zece ani de viață, bunicul meu a reparat ceasuri. Autodidact, a învățat singur să meșterească rotițele minuscule dinăuntru și reușea să repare orice tip de ceas, cu cât mai mic și mai complex mecanismul, cu atât mai bine. Practic a fost un om care a înlocuit un hobby care oprea timpul în loc cu un hobby în care se asigura că timpul curge întotdeauna perfect. Omul e un animal tare frumos pe dinăuntru, dacă vrea.

***
Safari (r: Ulrich Seidl) intră în cinematografe din 11 august.