Papa's cinema is (not) dead

A 12-a ediție de ZFG ( Zilele Filmului German) a adus, pe lângă cine-concertul Lubitsch (unul dintre cele mai notabile evenimete care s-au petrecut la cinemateca din București în ultimii doi ani), o selecție de filme realizată de Ozana Oancea care crează o imagine de ansamblu a cinemaul german recent, realizat atât de cineaști consacrați cât și de tineri debutanți. Un repede-nainte prin selecție m-a făcut să remarc tema recurentă a metafilmului în trei dintre filme, anume Filmează ce-ți place, Autocritica unui câine burghez și Casting, iar cum metafilmul este un cinecrush personal încă de la prima vizionare La nuit américaine a lui Truffaut, m-am lăsat purtat de universul meta al celor trei.

Filmează ce-ți place / Zeigen was man liebt (r. Frank Göhre, Borwin Richter, Torsten Stegmann) este un documentar despre Grupul de la München, o grupare de cineaști ambițioși care credeau în cinema apolitic, film de dragul filmului, se lăsau influențați de o parte din Nouvelle Vague și voiau să sfideze cu orice preț „Manifestul de la Oberhausen” și deviza Papa's cinema is dead. Mișcarea, care a inclus nume precum Klaus Lemke, Wolfgang Glaser și May Spils, a fost uitată de istoria filmului pentru că și-a pierdut rapid vizibilitatea într-o perioadă a cinemaului politic și a afirmării cineaștilor germani Wim Wembers și Rainer Werner Fassbinder. Filmează ce-ți place are o structură clasică pentru filmul documentar, o combinație de interviuri și imagini de arhivă, însă printre aceste imagini de arhivă se numără și secvențe din filme care nu s-au extins niciodată în cultura pop a cinematografului, astfel reprezentând una din puținele șanse ale publicului de a se familiariza cu tipul de cinema pe care Grupul de la München îl făcea.

Dacă ar fi să plasez undeva în cinema filmul Autocritica unui câine burghez / Selbstkritik eines buergerlichen Hundes (r. Julian Radlmaier), l-aș pune între perioada de început a lui Godard, pe când făcea filme care combinau comicul cu politicul, și filmul La Vie de Bohème al lui Aki Kaurismäki, care e o privire satirică a bohemiei cu aspirații de intelighenție. Numai că filmul lui Julian Radlmaier este foarte actual, genul de film pe care orice milenial (sau măcar cei care studiază la o facultate de arte) ar trebui să îl vadă. Julian (jucat de Julian Radlmaier, totul este foarte meta) este un regizor pretențios care face filme de stânga și a ajuns la un low al carierei lui, nefiind implicat în niciun proiect pentru viitorul apropiat. Ca orice milenial care se respectă, el agață fete în galerii de artă și le spune că s-ar potrivi perfect în noul lui film, de data asta interesul lui căzând pe Camille (Deragh Campbell), pentru care el chiar inventează un film care se mulează pe situația lui financiară precară: vrea să facă un film despre oamenii care culeg fructe și îi trebuie documentație (fals), așa că se vede nevoit să lucreze pe post de culegător într-o livadă (adevărat). Odată ajunși la locul de muncă, filmul prezintă, ironizează și se joacă cu concepte politico-sociale de actualitate (înclinația de stânga pe care milenialii din curentul hipster și alte subculturi o au, emigranți, capitalism, heteronormativitate agresivă etc.), dar și cu normele narativității și formatului în cinema (film în film, date bio regizor-personaj, realitate și ficțiune).

Casting (r. Nicolas Wackerbarth) pornește de la o situație foarte cinefilă, o regizoare cu ambiții artistice care face un remake pentru televiziune a iconicului Die bitteren Tränen der Petra von Kant regizat de Rainer Werner Fassbinder, și ajunge la o prezentare cinică a raportului de putere care există între producător, regizor și actor în sistemul de producție capitalist, la obstacolele care apar pe parcursul unui efort artistic și fragilizarea relațiilor interumane dintre cei implicați în acest triunghi al raportului de putere în cinema. Vera, regizoarea filmului, dorește să găsească distribuția ideală pentru acest remake, însă complicațiile par să o depășească. Gerwin, un actor cu care actrițele de la casting repetă pentru rolul feminin, dorește să se implice în realizarea filmului, nu doar să ajute la casting, iar momentul în care actorul principal renunță la film pare a fi cel mai oportun pentru el. El este și elementul queer care face această revizitare a filmului lui Fassbinder să aibă o tentă de tribut. Nicolas Wackerbarth realizează un portret al părții lipsite de glam a cinemaului, un behind the scenes mizanscenat a ce se află în spatele mizanscenei.