„Paterson”, coroniţă cu felicitări pentru Adam Driver

Ce film. Simplu, atât de simplu, de nepretențios și de minuțios alcătuit din piese mici, mici, mici. O înșiruire de zile, o poveste fără intrigă, o platitudine grațioasă. Dacă zic că e un film despre un cuplu - el șofer de autobuz și poețel, ea o casnică aeriană și sexy, plus buldogul lor, am cam încheiat partea de acțiune.

Ce încheie situația până la alte analize este un Adam Driver sclipitor, căci față de rolurile din Frances Ha, Inside Llewyn Davis sau Girls, aici este încetinit, estompat și extrem de convingător în versatilitatea că poate fi la fel de bine tălâmb sau super-wow. Volumul personajului Paterson vine din repetiție și din fetișuri pe parcursul acestei parabole existențialiste în vreo șapte acte (practic, cu vreo două taxiuri în plus față de Night on Earth).

Fie că-s gemenii, apariția lui Method Man scuipând niște versuri sau laitmotivul bărulețului intim, unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, ca în Horace and Pete, filmul abundă în gesturi-cheie, locuri-cheie, personaje laconice, dezvoltate numai în măsura în care sunt utile narațiunii. Plot subțire, ce surpriză, gen Only Lovers Left Alive, căci Paterson se întinde de la expozițiune direct spre un deznodământ absent, dezvăluind însă două ore de voluptate regulată, simetrică, lesne de anticipat. O compoziție ca de obicei personală și autoreferențială - două cuvinte pe care sotto Jarmusch nu le halește-n veci, de data asta de o inocență candidă, în care banalitatea e studiată sub lupă ca și când ar fi izvorul grandorii, pe o structură austeră țesută în jurul personajelor - arhetip. Singura urmă de intrigă as we know it este momentul de glorie al câinelui Marvin - luați bolduirea ca wink apropo de obsesiile lui Jarmusch și de felul în care reutilizează el marotele sale non stop: fie ca nume de personaje, fie menționate așa la modul - hei, ai auzit de Iggy Pop?, fie apariția japonezului Nagase din Mystery Train în momentul cheie din punct de vedere identitar al lui Paterson.

Cine are răbdare să privească și să excaveze după firicelele țesute de Jarmusch poate să observe printre cărțile lui Paterson și pe una a lui Luc Sante, prieten cu regizorul, care a spus despre acesta că ar avea cam același umor cu Ron Padgett. NY Times a citat faza asta ca să explice de unde și până unde a ales Jarmusch poeziile lui Padgett pentru a le reda în film, parte din ele fiind scrise special pentru Paterson. Jarmusch zice și că Anthology of New York Poets, cartea lui Padgett cu David Shapiro, a fost un soi de biblie pentru el.

Rutina ca virtute și fragilitatea omului uniform, care poate penetra cotidianul cu momente blissful au făcut filmul ăsta, la care am și râs un pic, mai ales pentru că nu puteam să îmi dau seama cum o percep pe nevastă: era dulce sau o tâmpițică? Nu m-am hotărât nici acum. Cert este că lui Jarmusch îi iese o super schemă, în care oricât insistă pe niște idei ale lui, it`s never too much, chiar dacă te apasă ca-n Broken Flowers sau Ghost Dog sau te vexează pe stilul: dar pe asta de unde a mai scos-o?

***
Paterson (r: Jim Jarmusch)a fost proiectat în premieră românească la Les Films de Cannes à Bucarest.