Película sau cum să te plimbi prin America de Sud în centrul Bucureştiului

Multă sudoare, filme delicioase, o mare de limbi străine ce se scurge pe lângă tine și pliante folosite drept eventai. Cam ăsta ar fi un rezumat cinic al festivalului Película, un eveniment de 5 zile de-a lungul cărora au avut loc zeci de ecranizări, expoziții de artă, brunch-uri și lecții de tango, toate oferite sau inspirate de cultura Americii latine. Evenimentul este la a 3-a ediție și dacă nu ai auzit până acum de el, asigură-te că îți rezervi timp liber pentru el la anul, pentru că presimt că va crește din ce în ce mai mult. 

Am ajuns foarte conștiincioasă la o ecranizare pusă mai de dimineață, la cinema Elvire Popesco, cu vreo 15 minute înainte, și am lenevit pisicește alături de foarte remarcanta figură felină care practic face parte din patrimoniul cinema-ului până când am putut intra în sală. Cu ghirlande zurlii și mulți-mulți voluntari, însă puțină lume, nu știam exact ce promite Película. Am intrat la Las Olas (Uruguay, r. Adrián Biniez), unul dintre cele 6 filme din competiția festivalului, cu un timeline tare aiurit, care m-a dat puțin peste cap. În sală însă mai eram alături de doar 3 bătrânele și am putut să-mi răsfir liniștită gândurile și să cuprind esența lungmetrajului. Alfonso este personajul principal, se întoarce obosit de la muncă și face o baie în ocean, odată ce revine pe uscat se trezește pe o altă plajă, într-un timp diferit. Aruncat de colo-colo prin puterea asta ciudată a oceanului, Alfonso își revizitează copilăria, unde deși este adult, părinții îi vorbesc și îl tratează ca pe un copil. Ajunge înapoi la iubirile sale din tinerețe, și într-un joc conștient cu spațiul și timpul călătorește fără direcție între planuri, înfruntându-se constant cu solitudinea, singura de care nu se poate detașa. Finalul îl surprinde cumva pierdut, ajuns înapoi la viața lui normală, obligat să reia cursul monoton al existenței urbane. Filmul este jucăuș, genu’ la care trebuie să te uiți de 2 ori ca să-l înțelegi în întregime, nu foarte challenging din punct de vedere vizual, dând impresia de lejeritate în stil.

Odată ieșită de la Las Olas aveam o poftă nebună de mai mult, așa că am decis să-mi dedic toată ziua festivalului. Astfel am rămas și la următoarele ecranizari, până-n noapte, la Elvire. În curtea Institului Francez vedeai lume zâmbitoare, prietenoasă, vorbăreață și agitată. Invitați de onoare se arată, ambasadori, reprezentanți ai țărilor din concurs se adună și atmosfera parcă dospea lent până la apogeul după ecranizarea specială Una Mujer Fantástica.

Până atunci am mai stat și la Los Vagos (Argentina, R: Gustavo Biazzi), un film despre seri foarte calduroase, pline de transpirație și orgoliu. Ernesto e pivotul lungmetrajului și deși se află într-o relație stabilă și de lungă durată, simte nevoia să profite de ultimii (hopefully) hormoni ai adolescenței înainte de finalizarea universității. Așa că într-o vacanță înainte de graduation gașca lui se distrează cum știu ei mai bine. Un fel de coming of age, filmul ne arată că nimic nu urlă mai tare ca liniștea din baie la 2 dimineata la un party și nimic nu e mai amețitor decât dormitorul tău dimineața când ești mahmur și conștient de ce-ai făcut aseară. Cu cadre bine ticluite, care te afundă în poveste, pahare pe jumatate pline, beri răsfulate și multe sticle de vin străvezii pe mese la micul dejun, filmul m-a ținut în priză de la început până la fine, fără să aibă un deznodământ ori vreun final explicit, ca orice sfârșit de adolescența. Ultimele cadre îi surprind pe tineri gătindu-se galant pentru ceremonia de finalizare a anului universitar și înțelegem ca povestea lor e departe de a se sfârși. Filmul e unul tandru și intrinsec și nu mi-a amintit de nimic altceva, fiind cumva original în timp ce înoată într-un genre foarte overused. M-a făcut să mă gândesc dacă eu îmi petrec la maxim verile și să-mi mai strâng și eu gașca din când în când că ar putea să iasă foarte tare (sau foarte rău); dar fun oricum. Per total mesajul filmului seamănă foarte tare cu proverbul „să fugi după doi iepuri și să nu prinzi nici unul” însă imaginează-ți că pe deasupra ești pe o bicicletă și-ți mai bagi și bețe-n spițe și cu toate astea ai nevoie de vânătăile de după, ca să înveți și tu ceva. 

Una Mujer Fantástica (Chile, r. Sebastián Lelio) a fost o ecranizare specială, cu full house, unde am simțit că festivalul a intrat cu adevărat în pâine. Lungmetrajul este absolut minunat și-mi venea să mor de rușine că nu reușisem să-l văd până atunci, însă cred că a fost prilejul potrivit. În sala plină, stăteam cu inima făcuta ghem-n gât, fără nici o idee de frumosul plot-twist care schimbă la 180 tot narativul. N-am să intru în detalii, deoarece este un film de savurat în intimitate și cu mintea limpede, fără idei preconcepte. După o asemenea proiecție, în curtea Institului Francez ne-a așteptat o degustare pe măsură, în stil latino-american. De la mini-burgeri fragezi și tacos zemoși de vită, până la pahare de vin dulce și sticle de Corona cât cuprinde, micul spațiu al grădinei a fost amenajat ca un adevărat portal culinar către aromele nebune ale Paraguaiului, Uruguaiului ori ale Braziliei. Parcă îți venea să aluneci printre tarabe, să guști din toate, mai-mai să fac și-un pas de dans printre oamenii pofticioși ciocnind pahare cu vin tulbure și dens.

Următoarea zi am luat-o de la capăt și cu programul festivalului deja salvat în telefon, am plecat spre expoziția artistului Daniel Zola din interiorul Institutului și m-am retras după în sala de cinema. Am vazut Los adioses (Mexic, r. Natalia Beristáin), înca un film din competiție care m-a facut să simt multe. Filmul e un reenactment al vieții activistei Rosario Castellanos (n.1925) și vorbește despre piedicile pe care trebuie să le înfrunte femeile în viața de zi cu zi a unei lumi gender-based. E despre gene lungi fâlfâind, tandrețe, cearceafuri îngălbenite de timp și disperare și despre dorința de a fi super-om, capabil să treci peste prejudecățile construite în jurul existenței tale. Rosario este poetă și filmul dezleagă povestea sa complicată de dragoste ce înflorește din tinerețe, de pe băncile liceului, alături de profesorul Ricardo Guerra. Cuplul se zbate de-a lungul timpului să rămână pe linia de plutire, însă problemele personale cât si orgoliile celor doi îi despart și îi apropie într-un joc epuizant. Astfel, filmul este o retrospectivă asupra tuturor deciziilor pe care Rosario le-a facut, ea devenind un pilon al feminismului în America latină.

Retablo (Peru, r. Alvaro Delgado Aparicio) un alt film din competiția festivalului, struck me. Preferatul meu personal din selecția curatoriată de fest, filmul prezintă viața unei familii care trăiește din meșteșugărit, mai exact crearea unor diorame specifice culturii peruviene (retablo-uri). Învățăm despre transmiterea tradițiilor din generație în generație, cât și a taboo-urilor. Filmul este lipsit de suspans, caracterizat de prezentarea unei evoluții treptate , pline de tumult, însă care se simte în același timp foarte reală. Mi-a fost greu chiar să înțeleg dacă asist la un documentar sau la o depicție sinceră a vieții, însă m-a fascinat cât de credibil este narativul prezentat de Retablo. O poveste care nu știi dacă te întristează sau te înfurie, un final față de care nu știi dacă să ai compasiune sau repulsie, o alegere care te enervează și te înduioșează, un film complet și pe care tare aș vrea să-l vadă mai multă lume.

Ecranizarea specială a zilei de sâmbătă a fost în prezența regizorului Javier Corcuera, care a adus publicului un lungmetraj colorat acustic Sigo Siendo, despre muzica de ieri, de azi și de mâine ce conturează generațiile peruviene. Filmul a fost unul intricate, puțin cam overwhelming, însă un material puternic care îți demonstrează că dansurile, cânturile ori spectacolele extraordinare care domină spațiile „sărace” în aparență ale teritoriului îmbogățesc de fapt cultura ever-growing a Perului. De la tipe ce aduc cu Amy Winehouse care te fac să vrei să-ți plângi sufletul în pahar prin baruri, până la dansatori tradiționali cunoscuți de zeci de generații în sate departe de civilizație, filmul aduce la suprafață coregrafia existenței culturale din Peru. Seara a continuat cu un cocktail oferit de Ambasada Peru unde am gustat o mega delicioasă mâncare de pește dreasă cu încă ceva sticle de Corona și am ajuns finally acasă târziu în noapte.

Deși n-am apucat să fiu de la început și nici până în ziua de sfârșit, Película mi-a oferit o experiență completă. Fie că aveai chef de un film, de o lecția de tango, de un brunch gustos și exotic ori de o reprezentație de pregătit un Pisco Sour (un fel de țuică fancy și dulceagă) festivalul are un program full și nu prea aveai cum să te plictisești.

***

A treia ediție Película a avut loc între 12 și 16 septembrie, la Cinema Elvira Popescu.