Portretul producătorului de film la tinereţe

În anul 3 de Comunicare și Relații Publice la SNSPA, Carla Fotea lucra într-o agenție și visa cum o să renunțe la publicitate pe la 35 de ani și o să intre în lumea filmului. Crescând în Focșani, a cunoscut mulți viitori UNATC-iști la STEV (Stagiunea Teatrală a Elevilor Vrânceni), iar ăsta a fost primul contact cu zona de teatru și film. Nu prea ar fi vrut teatru și nici regia de film nu i se părea că e pentru ea. O interesa, în schimb, cum se fac filmele, care e mecanismul din spate. N-a așteptat până la 35 de ani și după 2 ani de agenție le-a spus pa colegilor, iar ei i-au zis că o să regrete și o să se întoarcă. So far, so good. 

„Aveam mulți prieteni la UNATC, mai ales la Teatru și pentru toți, facultatea era o experiență minunată și extraordinară, așa că am fost destul de dezamăgită. Nu pot spune că masterul m-a ajutat foarte mult, în mod practic, pentru că nimeni nu prea știa ce să ne spună. Ada Solomon nu mai preda când am intrat eu, am avut noroc de câteva cursuri pe care le-a mai ținut Daniel Mitulescu, din care am mai înțeles ce-i cu producția de film, dar au fost puține.”

La un moment dat, Cristian Mungiu a rugat-o pe profesoara de master să îi trimită niște studenți care să-l ajute cu organizarea festivalului Les Films de Cannes à Bucarest. Nimeni n-a vrut să se bage, în afară de Carla. Nu mai făcuse niciodată ceva de genul ăsta, a zis că se duce și aia a fost. La câteva luni după, cineva de la Mobra Film (n.r.: casa de producție a lui Mungiu), a sunat-o și i-a propus să lucreze la Bacalaureat și la 6,9 grade pe scara Richter al lui Nae Caranfil. N-a refuzat nici de data asta.

„Să nu-ți imaginezi că am făcut marea cu sarea. M-am dus pe set, am făcut cinșpe mii de contracte, m-am dat cu capul de toți pereții, a fost o experiență super valoroasă. A fost interesant că la Bacalaureat am lucrat de dinainte să înceapă filmările până când s-a lansat și a intrat în distribuție, așa că am participat la procesul aproape complet. Prima oară am văzut Bacalaureat în Victoria, orașul unde se filmase, la nici două zile după ce terminasem. Era o primă variantă de montaj, în care mai intra boom-ul sau câte un electrician în cadru, care mi se părea mai degrabă o recapitulare a ultimelor luni. De atunci l-am mai văzut de foarte multe ori, așa că nu cred că pot să mă distanțez de el nici acum”.

După asta, au venit și filmele de școală. Colaborarea de la master se întâmplă destul de organic: echipele se fac în funcție de cine pe cine cunoaște sau de cum ajung să se împrietenească. Așa, producătorii capătă experiență, iar regizorii nu mai trebuie să aibă pe cap și partea de producție. În anul I, toată lumea se combinase deja, în afară de Carla și de regizoarea Ana-Maria Comănescu. Comănescu, care avusese deja succes cu un alt film de școală, In the House, pregătea Te mai uiți și la om - o poveste despre un cuplu de îndrăgostiți care aleg să ia un autostopist pe drumul spre părinții ei. „Eu, Comănescu și Platon (n.r.: Tudor Platon, directorul de imagine) nu ne cunoșteam, n-aveam nimic unii cu alții. Ei rămăseseră fără producător, eu n-aveam proiect. Ana a zis că, de fapt, nici nu prea are nevoie de producător, pentru că e un film simplu, nu-i trebuie decât cineva care să aranjeze filmatul într-o benzinărie. Am ajuns să filmăm noaptea cu două echipe pe coclauri în județul Argeș, cu blocat traficul, lumini întinse peste tot și oameni care se holbau la noi de pe marginea drumului. Era un monstru la care nimeni nu se aștepta. Nici până în momentul de față, Ana nu a recunoscut că a zis că n-are nevoie de producător, dar așa a fost (râde)”. În anul următor, a venit de la sine că vor lucra din nou împreună, pentru filmul de final de master.

Așa s-a născut Pipa, sexul și omleta, care a câștigat recent premiul Publicului la NexT și le-a adus atât Carlei, cât și Anei Comănescu, câte o nominalizare la Premiile Gopo. Filmul, adaptare după o povestire de Roald Dahl, The Great Switcheroo, e despre doi vecini care vor să facă schimb de neveste, fără ca acestea să-și dea seama. Din distribuție fac parte Ioan Coman, Lucian Ifrim, Daniela Nane și Mihaela Sîrbu. Carla se vede într-o relație de lungă durată cu Comănescu: „Cred că am învățat foarte multe împreună și e o relație foarte bună cu ea, cu Platon, cu scenografa, Adeline Bădescu. E o combinație care cred că funcționează și ajută foarte mult să ai o echipă mișto, mai ales când faci filme fără bani.” 

Pipa, sexul și omleta a fost mai complicat decât tot ce făcuseră până atunci în școală: 8 zile de filmare, peliculă, multe locații, filmări cu copii, frig. A fost și cel mai scump, așa că pe lângă premiile pe care le mai câștigase Comănescu prin festivaluri pentru In the House și Te mai uiți și la om, au trebuit să vină și cu bani de acasă. Dar atunci când ești încă student, e mai ușor să mai obții niște echipament sau peliculă moca decât dacă ai fi independent total. La fel și cu locațiile:

„Cu aprobările a fost simplu, că eram studenți și spuneam știți, e filmul nostru de școală, vrem și noi să terminăm. Imaginează-ți această fetiță cu ochelari, semi-tocilară, care zice bună ziua și știe să vorbească frumos un pic, a fost ok. La Te mai uiți și la om am luat la rând toate primăriile din județul Argeș și am dat peste un primar care m-a ascultat foarte atent, după care mi-a zis da, domnișoară, tot ce vreți dumneavoastră. Am și eu o fetiță în anul 2 la Arte și știu că îi este greu, sigur că da. Așa că omul ne-a lăsat să ne facem baza la el în magazin și după ce s-a terminat filmarea, ne-a dat țuică”.

Să fii producător înseamnă și să convingi alți oameni că proiectul tău merită banii, iar Carla a înțeles ce presupune asta anul trecut la NexT, unde împreună cu regizorul Octav Chelaru, au prezentat proiectul Private Party în cadrul concursului The Pitch. Acesta a fost și câștigător, iar scurtmetrajul a putut fi văzut anul ăsta, tot la NexT. A fost prima dată când s-a lovit de ce înseamnă un pitch și care sunt practicile în industrie și a continuat ducându-se pe barba ei la tot felul de workshop-uri. Unele, cum ar fi cel de la Sarajevo, au ajutat-o să-și dea seama cum stă treaba cu dezvoltarea de proiect și networking-ul, altele au băgat-o mai tare în ceață: „Te duci la un workshop cu un scenariu și îl pitch-uiești, după care vin 20 de oameni care te-au ascultat și-ți spun părerea. Din ce-am observat eu, de obicei oamenii îți spun despre viziunea lor asupra filmului, nu îți dau un feedback constructiv pe filmul tău. Dacă nu ești foarte sigur pe proiect, devii ori superconfuz, ori te plictisești de atâta plimbat. Nu știu care e soluția pentru asta, n-am ajuns încă acolo, dar mi se pare frustrant un pic. Dar cumva, fiind la început, experiențele astea mă ajută.”

Pentru că simte că mai are multe lucruri de învățat, Carla e destul de reticentă momentan în a porni proiecte de la 0. Ține mult, în schimb, să aibă o comunicare bună cu regizorul cu care lucrează, să fie prieteni. E clar că o să facă un film pe puțini bani, cu ajutorul cunoștințelor amândurora și la final nu o să-și împartă niște milioane de euro, așa că ar fi bine să aibă amândoi același scop și să vadă lucrurile la fel.

În momentul ăsta, Carla e manager de producție la noul film al lui Radu Jude, o co-producție între 4 țări și e foarte entuziasmată că are ocazia să lucreze cu Ada Solomon. De asemenea, este producător executiv la Născuți în aprilie, un documentar produs tot de HiFilm despre generația afectată de accidentul de la Cernobîl, prin prisma experienței personale a regizorului Adi Pârvu. La fiecare workshop la care a fost cu filmul, ea era cea mai tânără din sală, iar cel puțin jumătate din cei de acolo i-ar fi putut fi părinți. „Să muncești mult și să fii drăguț cu oamenii, să nu fii nesimțit și să-ți placă ce faci” zice Carla că sunt chestiile cele mai importante din meseria asta, pe care o face deja de 3 ani.

„Nu-mi imaginam că o să ajung așa repede să fac niște lucruri, dar s-a întâmplat. Puteam să fac cum am făcut cu publicitatea, să-mi bag picioarele după 2 ani. But so far so good. Nu știu cât mă mai ține, s-ar putea să mă plictisesc, s-ar putea să găsesc ceva ce să mi se pară mai interesat. Nu pot să zic că mi se întâmplase ceva supernasol care să mă lecuiască de publicitate pe viață, doar că la momentul respectiv mi s-a părut mai interesant să fac film. Poate peste 5 ani o să mi se pară mai interesant să mă apuc de tâmplărie. Poate, nu știu.”