Poveşti de dragoste nemuritoare în filme horror şi SF

Altered States (Ken Russell, 1980)
Fără ca Eddie (William Hurt) să-i spună ce anume caută cu disperare prin toate sertarele din bucătăria în care tocmai au făcut cunoştiinţă, Emily (Blair Brown) ghiceşte după sandvişul din mâna lui că este vorba de borcanul cu muştar. Îl găseşte înaintea lui şi i-l oferă. Devine repede clar pentru amândoi că se completează bine unul pe celălalt, aşa că se căsătoresc. Însă soluţiile la căutările lui Eddie nu sunt întotdeauna atât de la îndemână precum un borcan de muştar. Preocupat în mod maniacal de nişte teribile experimente de regresie psihică şi anatomică cărora se supune cu scopul de a intra în contact cu starea primordială a Universului, el îşi reduce la minim disponibilitatea pentru soţie. La rândul ei om de ştiinţă, Emily pune pe primul plan relaţia lor de cuplu şi, chiar dacă el preferă să se transforme într-un maimuţoid păros care vânează oi şi le mănâncă de vii în loc să fie cu ea, rămâne fidelă dragostei care i-a unit. Pe lângă un demenţial SF cu accente horror şi implicaţii mistico-psihedelice, Altered States se dovedeşte a fi o pildă amoroasă plină de substrat marca multi-oscarizatului scenarist Paddy Chayefsky (autor al scenariului şi romanului pe care se bazează filmul).

The Fly (David Cronenberg, 1986)
Seth Brundle (Jeff Goldblum) este un savant strălucit şi oacheş care e pe cale să schimbe lumea cu invenţia sa, un teleportor de organisme vii. Jurnalista Veronica Quaife (Geena Davis) se ţine în preajma lui pentru a-i urmări lucrul îndeaproape şi a-i prilejui dulci interludii amoroase. E de ajuns o seară de beţie şi o muscă la locul şi momentul (ne)potrivit pentru ca surâzătorul context să capete o turnură hidoasă. În urma unui experiment de teleportare, AND-ul lui Seth se combină cu cel al muştei. Uşor-uşor, din chipeşul om de ştiinţă, Seth devine un dizgraţios mutant insecto-uman ale cărui operaţiuni digestive includ vomitatul unui lichid vâscos şi acid, iar ea, din tânăra jurnalistă ce urma să dea lovitura cu un material senzaţional, ajunge victima unei drame de proporţii înfiorătoare: ataşamentul faţă de o pocitanie. Combinând relaţia vitregită de noroc a celor doi înamoraţi cu ingenioase scene scârboase şi o tonă de umor negru, Cronenberg oferă prin The Fly un minunat spectacol deopotrivă înduioşător şi dezgustător, ce nu se recomandă a fi urmărit în timpul mesei. [Răzvan Dutchevici]

Slither (James Gunn, 2006)
Disclaimer: Nu știu dacă Slither poate fi considerat o poveste de dragoste, dar nu știu nici cine îmi poate da o definiție completă și universală a dragostei, așa că e treaba mea dacă eu asta am înțeles din film.

Povestea e așa: într-un mic, dar modern orășel din State, Grant Grant – cel mai înstărit și temut personaj local - găsește un asteroid prăbușit în pădure și devine gazda unor creaturi extraterestre cam scârboase, care seamănă cu niste moluște sau viermi. Odată infectați cu aceste creaturi, care intră prin diverse orificii ale bietelor și nefericitelor personaje, aceștia se transformă într-un fel de zombie ce urmăresc cu toții aceleași țeluri: să invadeze, să mănânce și să se reproducă. Singurul lucru care nu prea intră în acestă matematică extraterestră este dragostea obsesivă a lui Grant pentru soția lui -trofeu, Starla, o profesoară blondă, focoasă în cel mai angelic fel cu putință, care nu știe foarte sigur dacă își iubește soțul sau mai degrabă stabilitatea financiară și poziția socială pe care i le oferă. Odată ce Grant începe să trăiască în simbioză cu matca moluștelor extraterestre, devorează cantități imense de carne crudă și se reproduce folosind corpul unei naive femeiuști din oraș, singura armă pe care șeriful Bill (care îi cam făcea ochi dulci angelicei Starla) o mai are contra monstrului simbiotic este obsesia acestuia pentru soția lui pământeană. Ce-am înțeles eu din această comedie horror este că dragostea e o chestiune subiectivă și nesigură (mai ales când soțul tău se transformă într-o ființă extraterestră plină de bale și alte secreții scârboase) și că și extratereștrii își doresc, ca noi toți, să fie iubiți de cineva. [Oana Dobre]

Bram Stoker's Dracula (Francis Ford Coppola, 1992) 
Dacă toate filmele în care a jucat Winona Ryder ar fi să dispară de pe pământ și să nu rămână decât unul, ar trebui să fie ăsta, în care e imposibil de frumoasă. Pentru asta și pentru că, spre deosebire de celelalte, filmul lui Coppola îi exploatează și latura perversă, atât de prezentă și cumva atât de neglijată. Ce-i drept, aici Winona-cea-cu-ochii-de-căprioară are și cu cine s-o scoată la iveală, pentru că partenerul ei de preludii lungi în sânge și de amintiri toride dinainte de nemurire este Vlad Dracul. Iar Vlad Dracul este Gary Oldman. Care Gary Oldman e porno. Nemuritor și porno. Dacă nu era de ajuns, el e și rău, mai ales când o seduce, o chinuie groaznic și o transformă-n vampir pe prietena inocentei Mina, Lucy (Sadie Frost roșcată), o tânără artistocrată pe care o strâng chiloții, și din cauza asta sfârșește tragic. Mai e prin zonă și Keanu Reeves, iubitul loial și cumințel (da, joacă și el) al Minei, care nu are nicio șansă în fața prințului est-european mai în vârstă (sic!), mai experimentat, și care o iubește pe Mina/Elisabeta dintr-o altă viață. Oricum nici Keanu nu e de deplâns, ca să scape de el și să bea absint cu Mina în celebra rochie decoltată de catifea roșie, pe o melodie a lui Annie Lennox, Dracula îl dă pe mâna celor 3 mirese nesătule și nimfomane ale lui, care sunt Monica Belucci și două fotomodele buzate de origine română fugite pe afară. La final, Mina îl înjunghie în inimă c-un țăruș pe prințul din Transilvania, care între timp își arătase adevărata față, care nu mai era așa gigea, ci mai din zona Labirintul lui faun. Winona rămâne cu Keanu, precum Cătălina. Happy end. [Karin Budrugeac] 

Let The Right One In (2008, Tomas Alfredson)
Oskar e un puști blonziu și palid, genul pe care doar Scandinavia profundă îl putea produce, care trăiește într-un orășel tihnit, printre zăpezi nesfărșite, lumini difuze și câțiva bătăuși care îl fac harcea-parcea de câte ori îl prind pe holurile școlii. Distracția lui preferată: înjunghiatul copacilor din fața blocului, ce-i servesc drept obiect al răzbunării. Acolo o întâlnește pe Eli, o copchilă cam ciudățică - nu e blondă - care o arde noaptea desculță prin împrejurimi, în cămașă de noapte. La început, Oskar face pe interesantul și o respinge, dar Eli pare a fi o expertă în a rezolva cubul Rubik, deci nu e chiar atât de fraieră încât să nu merite interesul lui. Previzibil, se amorezează de Eli cea cu ochi mari, palidă și inadaptată. Diferența e că inadaptarea fetiței, drama oricărei mame care se crizează când își vede odrasla umblând în picioarele goale, nu vine din faptul că nu se înțelege cu colegii ei (nici măcar nu se duce la școală), ci din dieta ei bazată exclusiv pe sânge de om. Mai precis a oricărui om care are ghinionul de a se afla prin preajmă atunci când ei i se face fomică. Pe puștiul blonziu chestia asta nu pare să-l deranjeze prea tare. Așa că o invită la el acasă, îi pune muzică dansantă la pick-up și o lasă să se îmbrace cu una dintre rochiile maică-sii. În timp ce se schimbă, trage cu ochiul. [Paul Petrache]

Star Trek: Deep Space Nine (TV, 1993 - 1999)
Deep Space Nine e, din punctul meu de vedere, cel mai tare serial Star Trek. Iată doar un motiv: într-unul dintre episoade apar lesbiene! Matur din partea lor, nu? Păi, să știți că da, tipele respective fiind un fel de gazde pentru niște paraziți inteligenți (și nu homofobi, precum Cheloo sau Ombladon) care, pe vremea când trăiau în alte gazde, au fost împreună. S-au revăzut în noile lor forme și, pac!, s-a aprins din nou dorința între ei. Sau între ele. Nu conta ce sex au gazdele, ci conta ce simțeau simbioții unii pentru alții. Lecția: love is love, indiferent că e hetero, homo sau, la naiba, xeno. Beat that, Star Wars!

Star Wars (George Lucas, 1977)
De fapt, în Războiul Stelelor avem o situație pe care mințile bolnave de pe 4chan l-ar numi un caz tipic de „wincest”! Să nu-mi spuneți că n-ați observat că Leia și Luke, care erau, de fapt, gemeni (dizigoți, dacă biologia pământeană are vreun sens în Star Wars), la un moment dat au avut niște sentimente mai dubioase unul pentru celălalt. E drept, habar nu aveau în punctul ăla că sunt frați, iar când află, Leia fuge previzibil în brațele lui Han Solo. Păcat! Dacă Lucas avea mai multe coaie, ar fi putut să scrie o poveste de dragoste incestoasă între personaje pozitive, ceea ce nu cred că s-a întâmplat vreodată în SF-urile mainstream. [Mihai Cernea]

Barbarella (Roger Vadim, 1968)
Uit-o pe Jane Fonda în costum de aerobic care explică poziții dubioase și lasă-te împușcat de laserele multicolore ale Barbarellei, care face slalom printre extratereștri, îmbrăcată în rochițe strâmte, scurte și strălucitoare.

Povestea de dragoste a Barbarellei nu e aia obișnuită, mare și lată, care rezistă până la final; e spartă în îndrăgosteli scurte, ce servesc drept nivele în jocul amețitor cu multe pac-pac-uri și boom-boom-uri împotriva lui Durand Durand, întruchiparea răului pe planeta Lythion. Printre iubiții ei se numără Mark, care îi dovedește că sexul old-fashioned e de fapt mai șmecher decât cel la modă în secolul 41 -se ia o pastilă, se stă nemișcat, se ating doar palmele și ți se zburlește freza- și îngerul orb Pygar care nu mai vrea să zboare (dar B se ocupă și de asta). Chiar și The Black Queen flirtează cu Barbarella, alintând-o Pretty-Pretty, însă dulcegăriile îi sunt tăiate cu una din replicile-cheie ale filmului: My name isn't pretty-pretty, it's Barbarella.

Genele și coafura rămân aproape intacte, în timp ce B amenință, împușcă și dă foc, reușind chiar să distrugă mașina de tortură a lui Durand-Durand. După toată tevatura cu atacul păpușilor cu colți de fier ghidate de copiii extratereștri sadici și ciupiturile sângeroase ale păsărilor sălbatice din cușcă, îngerul Pygar zboară cu Barbarella cea victorioasă în brațe, deși nu îi poate vedea niciodată rochița, care devine din ce în ce mai scurtă și șifonată.[Teona Galgoțiu]

Merry Zombie Christmas, (Victor Dumitrovici, 2011)
De mult aşteptam un film românesc cu zombie. Nu mai ţin minte dacă l-am văzut joi sau nu, dar tot ce ştiu este că am rămas cu un gust amar de nu am chef azi. Actorul principal, şi singurul personaj viu, cel puţin până-ntr-un moment, este Chirilă. Tudor Chirilă. Zombie slayer. Singurul supravieţuitor într-o lume infestata de zombie este în Bucureşti, zona Unirii, nu este Will Smith, şi este personajul care te-ai fi aşteptat să moară primul în momentul declanşării Apocalipsei. Zombie Apocalipsei. Dar nu, el este un dur, şi uşor într-o ureche, departe de Vama Veche. El chiar s-a întors bărbat. Are o arbaletă pe care o foloseşte în slow-motion, fură conserve din supermarket-uri abandonate şi îşi împarte hrana cu copii zombie care îi mănâncă intestinele. Ambele (se spulberă astfel mitul urban conform căruia măruntaiele lui Chirilă sunt compuse din nisip şi stele de mare). Foarte scurt metrajul (4 minute) este și despre dragostea unei copile faţă de mama ei în cadrul unei cine de crăciun în familie, în care bucăţi de Chirilă reprezintă antreul. Premiza mi-a plăcut. Bucureştiul post-apocaliptic arată ca Bucureştiul pre-apocaliptic, dar stilizat un pic. Gropile, mizeria, clădirile în paragină sunt acolo. Una peste alta, un exerciţiu bine venit, cu un final glorios, mult aşteptat încă de la prima secvenţă. Extrapuncte primeşte Iulia Verdeş, mama de la final, singurul zombie care m-a incitat într-un mod macabru şi, fireşte, morbid. [Claudiu Popescu]

Brazil (Terry Gilliam, 1985)
Sidney Sheinberg, președintele Universal Pictures, a ciopârțit filmul lui Terry Gilliam și a făcut din el un colaj cu supranumele Love Conquers All, bun de vândut americanilor prea apăsați de realitate ca să suporte și ficțiuni triste. Din fericire, Sid a dat cu bâta-n baltă, iar versiunea lui a făcut istorie doar în istoria filmului.

Nu cred că stric ceva dacă spun că-n versiunea Gilliam – singura care contează – Sam, șurubul sistemului, și Jill, piulița îndărătnică, nu zboară înfiletându-se până la bătrâneți pe deasupra birocrației, cu Aquarela do Brasil pe fundal. Asta ar fi culmea SF-ului în lumea sufocată de hârtii în care Mrs. Terrain se dezintegrează pe motive estetice, masa la restaurant se ia cu bombe explodate în plan secund, iar pe pereți sunt postere cu "Don't suspect a friend, report him" (și apoi torturează-l). Nu, iubirea din Brazil e disperată și pe fugă, cu viață scurtă și bătaie lungă, atât cât trebuie. [Gabriela Pițurlea]