Noul film al lui Alfonso Cuarón tratează subiectele mele preferate: acasă, trecut, abandon, solitudine, amintiri. Presărat melodios cu niște familie, amnezie emoțională, ritualuri de trecere și proxemică. Găluști altfel greu de înghițit, dar nu și când le primești în ritmul inimii, care se deschide și se dilată odată cu povestea, ca să te pregătești binișor să fii zguduit. Și da, împarte titlul cu drama lui Fellini din ‘72, doar că aici suntem în Mexic, iar timpul și spațiul ne strâng și ne incomodează, dar ne și definesc.
Roma este o împletitură care începe tandru, încețoșat, alb-negru, neo-realist, de o frumusețe vizuală extraordinară. Un umor discret și dulce se conturează odată ce zăbovești cu privirea pe holul unde face caca constant câinele familiei, pe care Tatăl nu reușește să parcheze mașina fără să o zgârie. Povestea poartă numele cartierului de clasă mijlocie în care a crescut regizorul și e un manifest autobiografic plasat în anii ‘70, plin de responsabilitate față de amintiri, copilărie, acasă, inimi frânte și părinți - fie ei biologici sau nu.
Casa e sfântă ca-n povești, membrii familiei ți se desfac în fața ochilor precum icoanele, detaliile se adună mănunchi să murmure că nu există așa ceva: e un castel din cărți de joc care se prăbușește acușica. Filmările s-au turnat în locurile unde s-au alcătuit amintirile lui Cuarón. Într-un interviu pentru Vanity Fair, regizorul detaliază cum a strâns mare parte din mobila din casa lui, cum a căutat actorii ca să arate cât de fidel posibil personajelor din realitate, cum s-a ocupat de coerența acestei corespondențe narative. Demersul a avut scopul de a reda cu cât mai mare acuratețe arhitectura procesului care face pe cineva apropiat să conteze cel puțin la fel de mult ca rudele de sânge, iar pentru asta ai nevoie de toți indicii despre clasă, rasă și cultură pe care se odihnește în continuare societatea.
Yalitza Aparicio o interpretează pe Cleo, femeia casei care duce pe umerii ei moi tot macrameul relațiilor complicate din jurul ei și pe obrajii căreia se așterne delicat trecutul. Această responsabilitate greoaie este împărțită cu doamna casei, Mama, interpretată de Marina de Tavira. Două personaje feminine foarte puternice, dar totodată cum nu se poate mai diferite. Trăsăturile Yalitzei sunt rotunde, spre deosebirile de conturul sculptural al Marinei. Mă întrebam cum de m-a cucerit instantaneu Cleo cu sinceritatea ei și cum m-a inundat cu duioșie, până am aflat că Yalitza nu este actriță, deci abia acesta este debutul ei, ca să zic așa. Cred că numai un om care nu e restrâns dogmatic prin educație specializată poate să fie atât de sincer într-un film.
Povestea calcă în mare parte pe unde au dus-o pașii pe Cleo, numai că sub o lupă imensă, care condamnă răceala cu care ne privim apropiații pe care îi luăm de-a gata și cărora nu le oferim individualitate. Personajele lui Cuarón se rotunjesc de la un minut la altul, pe măsură ce descoperi viața lui Cleo dinafara spațiului domestic pe care îl întreține în calitate de doică și menajeră. În ritmul în care Cleo se îndrăgostește de Fermín, se destramă căsnicia din interiorul domiciliului. Dramele prin care trec simultan doica și Mama sunt diferite ca substanță, dar la fel de brutale. Diferențiatorul principal își face culcuș în amestecul scârbos dintre rasă și clasă. Mama este dama fină care fumează țigări pe holul spitalului, în timp ce discută cu doctorul, coleg de muncă cu soțul adulterin: cineva trebuie să îi bage mințile în cap celui din urmă! Cu siguranță că în alte condiții, nereprezentată de Mama-damă-fină, Cleo nu ar fi primit același tratament odată ce ajunge la spital gravidă în aproape patru luni, neștiind nici măcar când a avut ultima menstruație. În timp ce Soțul părăsește familia cât poate el de discret, Fermín dispare ca măgarul în ceață și devine chiar agresiv la prima confruntare cu Cleo și burtica ei avansată.
Cine rămâne în urmă să rumege trauma? Femeile - Estamos solas, Cleo. Estamos solas. Femeile și copiii, aceste recipiente lacome de iubire, care fac cel mai dureros ecou atunci când sunt goale. Cleo naște un copil mort, pentru care trebuie să îți pregătești stomacul, pentru că te înșeli crezând că Alfonso Cuarón te va scuti de disconfort. O să vezi minute în șir de agonie a unei mame care are un cadavru micuț în brațe, pe care medicii nu au reușit să îl resusciteze. Și va fi nevoie de o ultimă bulversare pentru ca doica să poată să își urle durerea: doi dintre copiii Familiei ajung în pericol de înec, moment în care frica de apă nu mai e o barieră pentru Cleo, care își riscă viața ca să îi salveze. Pe plajă, îmbrățișată cu Mama și Copiii, Cleo poate să urle în voie că nu și-a dorit niciodată copilul pe care l-a născut mort. Poate pentru că a copleșit pe alții cu iubirea ei debordantă.
Tot acest macat frumos împletit este punctat de frânturi mici de imagine pe care le mestecă creierul uman atunci când decide să rețină chestii și să le mitizeze. Presărarea lor simetrică și ritmică pe parcursul narațiunii te plimbă practic prin mănunchiul de declanșatoare care te vor trimite instantaneu în sufletul povestitorului. Că e fanfara sau cutia de cacao. Climatul socio-politic nu lipsește, ci pulsează inflamat ca să dea contur tensiunii pe care o simte oricine care nu e chiar „acasă”.
După ce ieși din sală nu poți decât să fii recunoscător că un povestitor precum Cuarón a avut nevoie să își verse poezia peste două ore și ceva de film, pentru că ai nevoie de asta ca să știi să îți onorezi mai bine propriul bildungsroman.
***
Roma a câștigat Leul de Aur la ultima ediție a Festivalui de Film de la Veneția și va fi proiectat duminică, de la ora 19:30, la Grand Cinema & More, în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest. Va apărea în curând pe Netflix, care deține drepturile de difuzare.