Primul meu horror

Poltergeist (1982)

Când eram mică eram cea mai mică de pe strada mea, aşa că mă dădeam vitează. Mă uitam la toate filmele de groază şi stăteam noaptea târziu cu ăia mai mari, probabil exemplificând fără să ştiu expresia internal screaming, că altfel nu ziceam nici pâs. Poltergeist se întâmpla pe vremea când nici nu puteam să pronunţ treaba asta. Dar o făceam cu sfinţenie şi mare perseverenţă, cu o mimă gravă şi un aer de superioritate faţă de maică-mea care nu putea să se uite la „aşa ceva”. Încercase să mă oprească şi pe mine dar eram deja prea versată într-ale groazei ca să mai stau la discuţii. Să mor de frică era plăcerea a mai mare. Nu eram eu blondă, dar empatizam la maxim cu fetiţa paranormală care doar se uita fix într-un loc şi se deschidea vreun vortex de energie rea care să o absoarbă în televizor. Iar vocea sinistră şi copilărească a cucoanei - acea variantă feminină a piticului din Twin Peaks, aş recunoaşte-o şi acum. Ce-i drept, în mintea mea confuză care visa şosete posedate, mai încurcam borcanele şi îl mai strecuram şi pe Freddy Krueger în poveste, să ştim o treabă. Dar oricât am complicat eu scenariile şi oricât m-am zgâit la televizorul ăla, nu s-a întâmplat nimic extraordinar, şi tot mică şi fraieră am rămas. (Emilia Barbu)

Carrie (1976)

Billy Nolan e în extaz. Cea mai fermecătoare fată din liceu, Chris Hargensen, îi face felaţie în maşină. Fix în momentul sublim, ea îi spune ceva de genul I really hate Carrie White. Billy al nostru, uşor mirat de turnura pe care-a luat-o actul sexual, cască ochii mari şi intreabă ca tot omul, nedumerit: Who the fuck is Carrie White?. Exact. Cine e tipa asta şi ce e aşa special cu ea? În afară de faptul că are o mamă ţicnită, cu zeci de icoane şi lumânărele prin casă, sau că se bucură de-o sensibilitate specială, una apreciată mai degrabă de fizicieni decât de poeţi (telekinezia), Carrie White e de fapt un mare NU. Colegele ei sunt nişte prinţese răsfăţate şi nu-i apreciază (pe bună dreptate) candoarea sufletului, delicateţea, graţia nedescrisă, motiv pentru care tot ce-şi doresc ele de la viaţă e să umilească această floare de colţ. Umilinţele se succed una după alta, culminând, desigur, cu un moment antologic în care o căldare plină de sânge cade peste chipul răvaşit de emoţie şi bucurie a reginei balului de absolvire (aţi ghicit, Carrie). Ei, de-aici încolo se petrece o mică repetiţie a Apocalipsei, una pusă în scenă de această gingaşă eroină a noastră. Ţipete, incendii, morţi, ceva cu adevărat monstruos. Finalul nu-l mai scriu, că nici cu apocalipsele astea nu ştii dacă ele se termină pe bune sau nu.

P.S: Carrie, dragă, am glumit. Eşti cea mai tare. Al tău, veşnic speriat admirator, Cristi. (Cristi Luca)

Nightmare On Elm Street (1984) și Horror Express (1972)

Sunt împărțită în două: înainte și după Nightmare on Elm Street. Freddy Krueger m-a făcut să-mi fie frică de somn și întuneric. Erau anii 90, locuiam în Galați, și distracția maximă era să merg la petrecere acasă la bunica prietenului Andrei, cu bunica (adorabilă, de altfel) în camera de lângă. Cam în perioada aia l-am cunoscut pe Freddy, nenea ars care intra în vise și te omora lejer în timp ce tu nu puteai să faci nimic, odată pentru că Freddy era invincibil în vis și apoi, oricum nu te ținea să te oprești din urlat. One, two, Freddy s gonna get you / Three, four, knocking at the door,/ Five, six, bring a crucifix. / Seven, eight, better stay up late./ Nine, ten, never sleep again. Rațional, înțelegeam că nu există așa ceva și că somnul e ceva bun și mai ales necesar. Dar unde se termina raționalul, începea ideea că ce e în vis e în vis și nu poate fi controlat. Și că o imaginație destul de puternică își va inventa propriul Freddy dacă simte neapărat nevoia. A mea nu a ajuns atât de departe dar multe nopți l-am așteptat să apară de după ușă sau din dulap. Și în continuare, dacă stau să mă gândesc un pic la el... mai bine nu mă mai gândesc la nimic.

Cu câțiva ani înainte de Freddy a fost însă Horror Express, un filmuleț calm, britanic, cu Peter Cushing și alți lorzi, care m-a făcut să-mi fie imposibil să mă uit la ochii unui pește fără un mic double-take. Horror Express era o inepție cu o maimuță preistorică în care de fapt trăia un fel de extraterestru ocupat să golească mințile victimelor. Doar lumina puternică îl putea opri să treacă din om în om. Și la final, creature horrorul devenea zombie horror pentru că alienul își trezea toate victimele la viață ca să-l protejeze. Nu-mi amintesc să fi luat foarte în serios acțiunea dar știu că m-au îngrozit ochii albi ai morților. Ăsta era semnul că fuseseră posedați și goliți. Și văd clar o secvență în care personajele principale, emițând diverse teorii, intrau într-un vagon restaurant cu masa pregătită. În mijlocul mesei era un platou cu pește. Un pește întreg, gătit, cu legume. Imaginea aproape trecea peste el fără să-l bage în seamă dar apoi se oprea brusc și se apropia. Și vedeam că peștele are ochii albi. Atât. Stupid. De atunci, am rămas cu imaginea aia în cap și n-aș avea vreo problemă să mă uit fix la zece capete de miel în ciorbă, dar refuz să fiu pusă față în față cu peștele la cuptor. (Crăița Nanu)

The Evil Dead (1981)

Are faţa rotundă. E destul de zdravăn, dar deja au început să-i cadă dinţii, deşi n-ar trebui, că e doar cu câţiva ani mai mare, nişte puţoi fără nimic mai bun de făcut pe la zece, vara. S-ar putea să-l cheme sau nu Ovi şi să fumeze sau nu o ţigară şi să aibă sau nu o voce care sună aşa de la prea multe. L-am întrebat odată, când urma să se vadă cu o gagică, dacă-i duce ceva. Un cârnaţ cu două ouă, mi-a răspuns el, mândru. Am zâmbit. În stânga, pe bancă era un căcăţel mic care insista ca cineva să-i sugă curu’. S-a înserat deja şi nu ne mai fugărim. Ovi a rămas să ne zică ce-a văzut el la teve. Nu orice chestie. Un film de groază, pe nemţi, cu sânge şi maţe şi ceva rău care vine după tine din pădure şi e întuneric şi cineva strigă. Mai mulţi strigă, nişte băieţi şi nişte fete la o cabană undeva-n munţi.

Ani mai târziu, pe italieni, îl văd pe brunetul cu faţa lungă cum se ceartă cu dublura lui. La un moment dat îşi vâră un cuţit în mâna dreaptă. De mai multe ori, că e posedat, dar e pe italieni şi strigă ceva amuzant. E doiu’. Îşi taie mâna cu o drujbă, pe care, spre final şi-o montează drept proteză. Vrrrrrrr! Cu puşca tăiată-n cealaltă şi cu un rânjet dement pe buze. Ash Williams. Tata lui Caleb din Blood şi al altor eroi care taie morţi vii. Nu ca în Noaptea morţilor vii, mai caraghios un pic. Dup-aia sare în ceva portal şi se trezeşte-n trei prin Evul Mediu căutând o carte a morţii în faţa căreia trebuie să spună nişte cuvinte pe care nu şi le mai aminteşte. În ceva limbă veche. Oricum, e în italiană. Pare mai mult Martin Lawrence la masa rotundă, doar că cu morţi vii şi praf de puşcă. Şi sânge. Şi mai e ceva.

Ovi e mândru că se uită la filme de groază. Şi ce-i e aşa mare lucru la ăsta? Că vine ceva după tine. Ce? Ceva care vrea să-ţi facă rău. Cum? Una dintre fete fuge prin pădure şi copacii se tot întind după ea, demonici, crengile crescând şi apucând-o de mâini şi de picioare, şi strigă cât o ţin puterile. Nu mai are unde să fugă. Şi de departe vezi cum vine tot mai repede un băţ care-i intră fix în pizdă!. L-au luat în armată pe Ovi şi dup-aia a ajuns să spargă dale, sau să toarne ciment. Dar avea el ceva, juca şah, îi mergea mintea un pic. Nu l-am mai văzut. Am văzut filmul mai târziu şi aşa era. The Evil Dead. Fix în pizdă. (Sebastian Ispas)

Strays (1991), Cria Cuervos (1976), Child’s Play (1988)

Mi-e frică de întuneric și nu mă uit la horroruri. Puținele la care am apucat să mă uit formează un colaj dubios de secvențe care mi-au influențat comportamentul când aveam ceva mai mult sub25. Dintr-un film obscur cu pisici ucigașe - Strays - port cu mine niște gheare violente care atacau de sub un pat, motiv pentru care multă vreme m-am culcat sărind de la distanță, fără să mă apropii prea mult de hăul de sub saltea. Apoi era o secvență care nu era neapărat horror în intenție, dar care mi-a bântuit recurent nopțile și care mi-a stârnit o panică sinistră ani întregi: frica de a mă întâlni cu mine și frica de clădiri înalte - fără spoilere: Cria Cuervos. Mai am și un film care n-am auzit să mai fi traumatizat pe cineva, dar mie mi-a resetat perspectiva despre morți și vii o vreme bună - Al șaselea simț. Mai e și Chucky, pe care o imita cu talent Raluca Mănescu în copilărie, lucru care mă paraliza minute bune sub pătură. (Miruna Vasilescu)

The Birds (1963)

Păpușa, hai încoa’ să vezi o capodoperă a cinematografiei. Am 5 ani și compensez că tata n-are băiat: ne uităm împreună la ce vrea el, de la Jaws la filme cu Steven Segal. Azi pe TVR2 e un Hitchcock; tata zice că e un regizor mare de tot. O tanti blondă ajunge pe ceva insuliță numită Bodega Bay unde umblă după un tip, care stă cu mama și sora lui. Se tot strâng păsări: pe garduri, pe acoperișuri, pe cabluri și stâlpi. Zgomotul pe care îl fac e groaznic de când se adună tiptil, până când atacă violent. Sparg și geamuri, intră prin horn; ciupesc cu ciocul ăla încovoiat și se agață în părul tău ca liliecii. Toate păsările, nu doar corbul lui Poe, chiar și alea mici. M-am speriat și am plâns o gramadă și sigur n-am dormit singură în seara aia. Fâl-fâl-ul ăla îți rămâne în cap.

CUT TO: 14 ani mai târziu. Sunt anul 1 la film, trebuie să revedem Birds. Hai, acum știu de la Žižek cum stă treaba: Melanie apare în viața lui Mitch, iar atacul păsărilor e de fapt supra-egoul matern. Hai că pot, oricum păsările alea sunt făcute în post-producție și arată penibil. Păsările atacă. Îmi bag picioarele, click pe x și zic că nu-i de mine. Și de atunci am rămas așa, de râsul lumii, terifiată în Piața San Marco în albumul de familie, și sub un acoperiș pe Brighton Pier în timp ce toți se pozează cu pescărușii amatori de fish&chips. De ce? Păi n-ați văzut că păsările îți scot ochii? (Miruna Potop)

The Jungle Book (1967)

Pășesc cât pot de încet pe parchetul ce se-ncăpățânează să scârțâie, privind panicat stânga-dreapta, dar mai ales în spate. Încerc să evit baia, știu că mașina de spălat amenință să ne omoare pe toți, iar când ajung în fața camerei mele îmi bruiez singur în cap sunetele scoase de chestia fioroasă de metal care scuipă un lichid abject după ce termină de mestecat. Să intru într-o încăpere noaptea a însemnat multă vreme să alerg cu respirația tăiată din pragul ușii până la întrerupător și credeam că așa va fi pentru totdeauna, dar acceptam asta cu stoicism și resemnare. Cumva, frica asta permanentă mă și excita. Mă uitam paralizat la tot ce găseam mai macabru, nu ascundeam capul sub pernă, nu mă uitam în altă parte. Însă responsabilă pentru prima frică generalizată nu a fost cine știe ce scabroșenie, ci o bucată de câteva minute de pe caseta video cu Cartea Junglei. Habar n-am ce a putut să mă terifieze în așa hal la secvența respectivă, peste amintirea ei au venit mutilări, hăcuieli, eviscerări, chestii hardcore. Când maică-mea și-a dat seama cât de tare mă speria chestia aia, a râs, dar eu nu m-am supărat. Am privit-o cu compătimirea cu care privești pe cineva atât de naiv încât să aducă o mașină de spălat în propria casă. (Paul Petrache)

The Ring (2002)

Sunt o mare fricoasă. Dar mi-am făcut-o cu mâna mea. Când eram mică, eram unul din copiii ăia privilegiați care primeau bani de la CEC, și pentru că preferam să stau în fața televizorului decât să mă joc afară cu alți copii, aveam abonament nelimitat la centrul de închirieri casete video de la parterul blocului. Am văzut sute de filme horror pe care nu le mai țin minte, dar toate mă lasau oarecum neimpresionată. Până în 2002, când a apărut The Ring. Aveam 12 ani, și cel mai bun prieten m-a obligat să-l văd, cu glume imbecile care făceau filmul și mai înfricoșător, cu telefonul fix care evident a sunat în toiul intrigii. Povestea mișto s-a întâmplat după, când, sigură că este o poveste reală, m-am chinuit să intru pe internet într-un net cafe de cartier și am văzut The Real Ring tape. Și eram sigură, dar sigură, că o să mor. Mi-am scris testamentul de jucării și cărți, și am pariat pe 100.000 cu un prieten c-o să mor în șapte zile. De atunci am o admirație uriașă pentru Naomi Watts, care și-a găsit noi argumente după filmele lui Lynch și biografia-i prăjită din Ellie Parker. Și mă feresc mereu de fete care ies din fântâni, dar am părul așa de lung și încâlcit încât mi s-a zis de multe ori că semăn cu fetița din The Ring. Tac, dar zâmbesc înghețat. (Noemi Gunea)

Child’s Play 3 (1991)

Când se umple ecranul de sânge, se rup oase cu sunetul ăla sec de gândac-meets-șlap și se eviscerează câte-o cavitate de corp uman întorc capul, blochez sunetele, go to the safe place, go to the safe place. N-am mai văzut un horror de vreo 5-6 ani. Nu pot și nu-i de frică. Mă uit la filme cu tot corpul și jur că simt acele de seringă din serialele cu medici, mă doare stomacul când se varsă măruntaie pe ecran, iar odată cu oasele rupte se fac și-ale mele bucăți, mi se înfig și așchii de os în mușchi, mi se secționează tendoanele, etc.. Cred că se cheamă hiper-empatie bolnăvicioasă.

Când eram mică, în schimb, eram sociopată.

Să-i zic septembrie 1994, am 10-11 ani, scriu tema la citire, nemuritoarea compunere despre vacanță care oricum o să ia 10 cu felicitări, cu lectură în fața clasei. Merge televizorul, sunt anii post-cheia-la-gât, creștem cu televizorul aprins și părinții la serviciu, încă nu s-a inventat bulina de aviz parental pentru filme și-un Tele7abc dă Chucky 3 la o ora senină a reluărilor de prânz. Chucky hăcuie vesel cu șișul, cuțitul de măcelărie și crosa de golf, fetița-premianta-clasei ridică din când în când capul din „drumul până la mare era presărat cu razele soarelui”, Chucky râde sinistru cu toate măseluțele și toți ochișorii lui verzi, îl fac bucăți și nu moare, îl calcă mașina și nu moare, îi rup capul și nu moare, îl împușcă, îi rup o bucată de față, Chucky nu moare, nu-și schimbă salopețica albastră și mie mi se pare foarte, foarte amuzant. Scooby Doo – ce plictiseală infectă! Am cam 1,20 m, ochișori verzi, măseluțe multe și mărunte, poate empatizez cu Chucky? Poate că totuși nu.

Am 10-11 ani și empatie zero pentru violență și moarte. Ce-s alea? Mă pufnește râsul la înmormântarea lui străbunică-meu: cadavru, doliu, jelit, adulți triști, ce tâmpenie. Chucky hăcuie vesel; moartea nu există decât ca să râzi de ea, că oricum li se întâmplă numai altora, departe; Chucky nu moare niciodată; și-ntre prea multă și prea puțină empatie tot nu știu care-i varianta aia bună. (Ioana Pelehatăi)

Citește și Povești de dragoste nemuritoare din filme horror și SF