Profi şi studenţi: 8 filme

Dead Poets Society (1989)
Tastați a) pentru perspectiva cinică; b) pentru părerea naivă.

a. Dead Poets Society spune povestea unor băieței de bani gata în America anilor ’50. Unul dintre ei vrea să se facă actor, taică-său se opune, băiețelul se sinucide—asta după ce proful de literatură, Keating, îi încurajase pe băieței să fie liberi. Proful e dat afară din școală, iar copiii protestează suindu-se pe bănci (ca să fie liberi, gen, wow) la ultima lor întâlnire cu Keating. Dead Poets Society e de-o naivitate dulceag-diabetică, tip Hollywood în anii ’80, cu adulți unidimensionali și răi, care, vai!, nu înțeleg puritatea adolescenților (în afară de super-mentorul Keating – el e inuman de bun). La standarde de 2012, personajele au maturitatea unor puști de 10-12 ani, crescuți într-un glob de cristal. Toți se vor mari artiști, poeți, actori, boemi, dar mai mult la nivel declarativ. Filmul e un vehicul cinematografic mediocru, care vrea să te uiți la Williams și să zici, „pfai! Da, dom’ne, uite ce mare actor!”. Ok, mai e și Ethan Hawke, mic și foarte păpușă. Dincolo de asta, filmul e de criticat pentru subtextul homoerotic neasumat, glorificarea sinuciderii și a manipulării tinerilor adulți de ăia mai trecuți prin viață. Mai și conține pseudo-filosofărilor hedoniste care pot provoca reacții adverse de vomă (filmul a făcut pentru dictonul Carpe Diem! ce n-au reușit mai bine de 2.000 de ani de literatură înaintea lui).

b. În cea mai conservatoare perioadă din istoria Americii secolului XX, o gașcă de puști la o post-liceală pregătitoare pentru facultăți de elită învață de la proful de literatură că libertatea vine cu responsabilități. Învață să fumeze, s-o ardă cu fete, să citească și să înțeleagă poezie, dar învață și moartea unui coleg de-ai lor—și toate astea doar pentru că proful de literatură îi încurajează să compună poezii spontan, să rupă textele reducționiste din manuale, să se suie pe bănci în clasă și să i se adreseze lui cu „Oh, Captain, my Captain!” Fiindcă sunt o imbecilă sentimentală, cred că Dead Poets Society, ca și Velvet Goldmine, The Wall sau The Doors, trebuie văzut la vremea lui; nici mai devreme, nici mai târziu. Înainte să ți-o fi luat atât de des și de urât în gură de la viață, încât să nu mai poți decât să zâmbești superior la o poveste despre un om care schimbă viața altor oameni. E de văzut la 16, 14, 20 de ani, sau care-o mai fi vârsta dinaintea blazării, a obsesiilor narcisiste, a oboselii cronice și a neîncrederii. E de văzut dacă ai învățat vreodată ceva pe bune, adevărat și important de la altcineva. E de văzut în mod special dacă alegi să crezi că un om, niște cuvinte și capacitatea de a gândi critic te pot schimba pe viață. [Ioana P.]

The Great Debaters (2007)
„Revolta civilă este o armă morală în lupta pentru justiție.“ Argumentați, vă rog. În America anilor 30, negrii încă mai foloseau apelativul nigger. În Texasul anilor 30, negrii încă erau arși de vii spre deliciul audienței. Și da, poate ne-am săturat de filme despre rasism. Dar The Great Debaters este un biopic. Adică s-a întâmplat pe bune ca o echipă de dezbateri dintr-o universitate de culoare din Texas să câștige concurs după concurs, să i se ducă buhul prin țară, să fie invitată să concureze împotriva echipei de debate a Harvardului și să câștige. OK, de fapt a fost vorba de University of Southern California dar, încă o dată, suntem în anii 30 și îl avem pe Denzel Washington și în postură de Oh Captain, my Captain / lider de sindicat, și în calitate de regizor. Mai e nevoie de ceva?

Teacher's Pet (1958)
După filmul ăsta, Clark Gable a mai făcut două, apoi The Misfits, și-a murit. Păi nu e simpatic că printre ultimele filme ale marelui actor să rămână o comedioară romantică, simplă, tezistă (căci asta era la moda atunci) și cu câteva momente delicioase de slapstick? Să presupunem pentru o secundă că Clark Gable nu a făcut filmul ăsta pentru, duh, bani, ci era sincer pasionat de subiect. Lupta dintre jurnalismul activ și cel care se învață pe băncile universității. Conflictul dintre reportaj și știre, trasat în jurul întrebării „De ce?”, care nu îți prea găsea răspunsuri în cotidienele anilor 50. Sau poate Gable a ținut morțis să joace măcar o dată alături de surprinzătorul Gil Young (10 ani mai tarziu, MC-ul din They Shoot Horses, Don’t They).

Oricum ar fi, se ajunge la un compromis şi da, el şi ea se sărută la final. [Crăiţa Nanu]

Storytelling (2001)
Vi face sex cu Marcus, care îi reproşează că nu mai transpiră ca înainte. Marcus, bolnav de paralizie cerebrală, pune idila lor într-o povestire pentru cursul de scriere creativă pe care cei doi îl fac cu Mr. Scott, afro-american premiat cu Pulitzer. Aşa începe Fiction, prima bucată din al treilea lungmetraj al lui Todd Solondz. O Selma Blair cu părul roz, o relaţie sucită între personaje schematice, o caricatură de curs, un negru dominator care, neimpresionat de handicap, zdrobeşte povestirea studentului.

Vi se ceartă cu Marcus, nimereşte în bar cu proful, Scott îi spune că n-are stofă de scriitoare şi o duce la el acasă. În baie, Vi găseşte fotografii cu alte studente albe, dezbrăcate cum va fi şi ea. Ascultă de Scott când o obligă să strige Nigger, fuck me hard. Transpiră şi scrie despre asta. [Gabriela P.]

Good Will Hunting (1997)
Poate că nu e Gus vant San în zilele lui indie, poate că scenariul marca Damon feat. Affleck nu e original și da, poate că am ajuns deja la o vârstă când am început să am nostalgii, dar Good Will Hunting îmi pare pur și simplu fermecător. Totul la el e ori sexy, ori heart-warming: inteligența și teribilismul lui Damon, sictirul lui Skarsgård, lirismul dulce al lui Robin Williams care își reafirmă potențialul de mentor. Să zicem că uneori încearcă să ne manipuleze cu nerușinare prin relația de nu-tocmai-profesor-student care se vindecă unul pe celălalt și prin disfuncționalitatea electrică a îndrăgostiților, dar oare nu putem ierta, măcar câteodată, formula?

Mona Lisa Smile (2003)
În caz că nu ați apucat să îl vedeți, este acel film clișeic-inspirațional care a făcut-o pe Julia Roberts putred de bogată (25 mil $). Un fel de To Sir, with Love care înlocuiește profesorul negru cu o profă sexi și studenții distruși cu tinere americance bogate, tocilare și încinse. Katherine (personajul Juliei) vrea să schimbe status quo-ul societății patriarhale, să propăvăduiască libertinajul sexual și ce mai, să fie creatoarea unei generații de genii. 

Scena de final, cu ea depărtându-se cu mașina în timp ce studentele o urmăresc pe biciclete, ar putea fi confudată cu o scenă de horror dacă nu ne-ar aduce pe făgașul bun muzica languroasă. Dar nu, serios, chiar e distractiv. Și motivează, chiar dacă folosește psihologia inversă. [Noemi Gunea]

The Paper Chase (1973)
Old school la propriu, în primul an de drept la Harvard: locuri prestabilite în amfiteatru, studenți căsătoriți, pipe, study-groups, orgolii și minți chinuite, memorii de elefant. James, geek idealist și incert, își petrece timpul într-un duel imaginar și constructiv cu profesorul Kingsfield. Când află că iubita lui e fiica acestuia, se prinde că e momentul să se maturizeze. Nu înainte de a constata extaziat că a avut o adevărată experiență socratică. Toate pe muzică de Bach. Iar John Houseman e minunat în rolul profesorului bătrân, tiran, sardonic.

Wonder Boys (2000)
Cu Tobey Maguire inadaptat, înainte de Spiderman. Și Michael Douglas - profesorul/scriitorul prăjit tot timpul, chinuindu-se să găsească finalul potrivit pentru un roman de peste 2500 de pagini, într-un halat roz. La pachet cu Robert Downey JR. - editorul homosexual care-l seduce pe James (Tobey). Studentul și profesorul, ambii scriitori, se descoperă și se cresc, într-o comedie neagră în care se strecoară moartea câinelui orb Poe, Katie Holmes și ceva cu Marilyn Monroe. [Ioana Ceapă]