Queer sau cuir în Cluj Napoca, la Serile Filmului Gay

Chiar și cu coalizarea din fundal, noiembrie continuă să facă baie în culori de curcubeu. Pe 19 noiembrie a avut loc Marșul „Dumnezeu nu face politică”, un marș-protest al bucureștenilor care au scandat out, loud (cât să îi audă și politicienii care se abțin de la comentarii pentru că sunt ortodocși și asta exclude orice acțiune progresistă) and proud că discriminarea față de comunitatea LGBT+ din România trebuie să înceteze odată pentru totdeauna.

Între 14 și 20 noiembrie, la Cluj, oamenii au făcut același lucru, dar de pe scaunul roșu de cinema. Ediția a 11-a a Serilor Filmului Gay a adus (43 de filme din 17 țări), ecranele clujene devenind pentru o săptămână caleidoscoape a cum este privit queerness-ul în țări diferite, de la zone preocupate de egalitatea drepturilor precum Spania, Franța și America, la zone în care presiunea socială și ostracizarea comunității LGBT+ sunt la ordinea zilei.

Festivalul a adus, de asemenea, conferințe pe teme precum sănătatea sexuală și istoria queerness-ului în România, spectacole de teatru și slam poetry, printre care și Ea e băiat bun regizat de Eugen Jebeleanu, Eu nu sunt gay. Sunt o gayșă cu actrița Diana Nedescu și premiera spectacolului Pena, regizat de Adina Lazăr.

După fiecare zi de festival, urma o petrecere asigurată de clubul Delirio sau Fabrica de Pensule, iar cea mai mișto petrecere prinsă de mine a fost In gulaș we trust a.k.a.„ cum am mâncat noi gulaș vegetarian într-un club queer din Cluj”. Delirio este unul dintre puținele cluburi queer din România, genul de loc în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și toți sunt prietenoși cu tine. Faptul că toți cei de acolo mâncau din farfurii de plastic îți dădea un vibe de picnic în familie, un fel de after party al unei petreceri white tie

Filmul meu preferat din competiție a fost Varichina (r: Antonio Palumbo, Mariangela Barbanente), o docu-drama care prezintă povestea lui Lorenzo, o femeie trans care, prin modul ei colorat de a se afișa, a rămas o legendă urbană a orașului italian Bari. Documentarul face o paralelă între Varichina ca persoană publică, care combătea orice atac la persoana ei și încerca din răsputeri să atragă atenția, și povestea din spatele numelui sonor pe care Varichina și l-a făcut, respingerea din partea familiei, refuzul bărbaților de a se afișa cu ea și violența cu care s-a ciocnit pe parcursul vieții în Italia anilor 80. Cei doi regizori, care au fost prezenți pentru un Q&A, au precizat că Varichina a spus „să vorbiți despre mine după ce mor”, ceea ce documentarul și face. Și juriului de la Cluj i-a plăcut acest film, el fiind câștigătorul secțiunii de documentare.

O mare parte din filmele din competiție au fost eșantioane a ce înseamnă să fii român/lituanian/maghiar/francez/asiatic/om și queer. Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva este o animație destul de experimentală în care Paul Mureșan ridiculizează ideea de persoană diferită, „monstru al societății”, sau om „cu codiță”, cum spunea Paul la Q&A, prin compararea coming-out-ului în fața părinților ca vârcolac cu coming-out-ul ca persoană gay.

Subiectele abordate au fost variate, de la cum se făcea cruising-ul în Ungaria anilor ‘60 (Hot Men Cold Dictatorship, r: Mária Takács) la cât de important e să se țină Baltic Pride-ul (We Can Be Gay Today, r: François Message și Nathalie Sibille), iar atmosfera festivalului era atât de simpatică încât uneori veneam mai repede la proiecții doar pentru a sta mai mult cu voluntarii și organizatorii.

Totuși, lucrul meu preferat la SFG a fost campania de testare împotriva HIV-ului și celor două tipuri de hepatită. Aceasta s-a organizat cu ocazia Săptămânii Europene a Testării HIV/Hepatitei (18-25 noiembrie), la inițiativa echipei ARAS (pe care îi găsiți mereu în București). Testele s-au făcut în cluburile Urania și Delirio, siguranța și igiena au fost asigurate de organizație și, înainte să îți faci testul, treceai printr-un brainstorming rapid alături de voluntarii ARAS, astfel încât ei să se asigure că zilele tale de unawareness au luat sfârșit. Deși știam că este foarte important, nu am reușit să fac un test împotriva HIV-ului până la 19 ani, dar nu știu nici acum, cum nu am știut nici când am fost întrebat în timpul testării, de ce am amânat. Eram bucuros că mi-am făcut în sfârșit testele, dar am plecat de acolo destul de supărat pe mine, pe prietenii mei care nu au vrut să vină deși nu lua mai mult de cinci minute, pe oamenii care s-ar scandaliza dacă ar auzi că m-am testat, pe lipsa educației sexuale în școli, pe preconcepții, pe tot și toate.

Festivalul, deși ajuns la a 11-a ediție, nu dispune de popularitatea pe care ar merita-o, chiar dacă este un eveniment necesar atât pentru peisajul festivalier românesc, cât și pentru educația cetățenilor. Și o spun din experiență, publicul clujean părea foarte dispus să învețe lucruri noi despre comunitate. Ce mi-a plăcut mult la pregătirea pre-festival a fost un PS pe care omul din spatele SFG, Lucian Dunăreanu, l-a pus la câteva postări: „Cum nu trebuie să fii indian ca să mergi la filme indiene, cum nu trebuie să fii vampir ca să te uiți la filme cu vampiri și cum nu trebuie să fii plin de zâmbete toată ziua ca să-ți placă comediile, tot așa nu trebuie neapărat să fii din comunitatea LGBTQ+ ca să vii la acest festival cultural.” Într-adevăr, festivalul nu a fost o întâlnire a comunității, a fost un eveniment cultural la care au participat mulți oameni curioși, lipsiți de prejudecăți și dornici să vadă cum se vede queerness-ul de prin toată lumea pe ecran mare.

Cât de mișto e SFG? La una dintre petreceri mi-am pierdut fularul preferat, dar nu mi-a păsat. Mă distrasem prea tare.