Ratanaruang şi sunetul paşilor pe podea

Are un limbaj vizual personalizat cât cuprinde și o personalitate calmă şi onestă. Prezenţa lui Pen-Ek Ratanaruang pare o pledoarie pentru ceea ce Paul Schrader numea cinema transcendental. L-am întâlnit la Transilvania Talent Lab (TIFF). 

Să începem cu un warm-up: cum ai resimţit tu experienţa TIFF, foarte pe scurt, comparând-o cu alte festivaluri de film la care ai participat şi, extrapolând, cum percepi rolul şi importanţa festivalurilor internaţionale de film în contextul cinematografic actual?

Atunci când am fost invitat la TIFF, mi-am imaginat iniţial că voi participa la un mărunt festival de film de artă. Numai imediat după ce am ajuns, am realizat că aproape toţi cei pe cei îi cunoscusem de la alte festivaluri importante de film, reviste de film, companii de distribuţie, distribuitori, etc. erau cu toţii acolo. Am realizat că era un festival destul important. Selecţia filmelor este interesantă şi discuţiile sunt o bună sursă de inspiraţie. Am fost extrem de norocos să mă număr printre invitaţi.

În Ploy alternezi visele cu realitatea, în Headshot propui inversări al percepţiei, în timp ce în Nymph te joci cu mişcarea în cadru şi cu ritmul. Nu ai doar poveşti de spus, ci şi un mod specific, un limbaj specific în care le spui, ca şi când ai construi un alfabet vizual, după care antrenezi audienţa să îl înveţe, să îl simtă până devine automatism. Pari a explora un cinema bazat mai degrabă pe simţuri decât pe reguli specifice sau pe dramatically corectness precum plot pointuri, midpointuri şi asta pare o frumoasă marcă regizorală, o semnătură inconştientă. Această formă vizuală, acest joc al perspectivelor este concepută ca idee iniţială a filmului sau iniţial este scrisă povestea şi ulterior decizi cheia vizuală în care poate fi povestit?

Asta este o observaţie foarte interesantă. Trebuie să recunosc că startul fiecărui film pe care l-am făcut până acum nu a fost niciodată povestea. Câteodată era o imagine specifică, alteori era un personaj specific şi alteori doar un sunet sau o piesă muzicală. Poveştile intervin de obicei mult mai târziu în proces. Asta înseamnă că forma vizuală şi forma filmului erau stabilite încă înainte să descopăr poveştile. Ok, aceste forme se pot schimba în timpul facerii filmului, dar numai pentru a le îmbunătăţi.

Fiecare dintre filmele tale conţine o doză de Thailandă fresh, nefiltrată şi în acelaşi timp spaţii neutre, personaje şi situaţii care pot fi uşor recogniscibile şi în alte culturi. În alte cuvinte, contrastul şi complementarismul dintre poveştile locale şi percepţiile universale. Cum ţi-a influenţat modul de a face filme, alegerile şi intuiţiile cinematorafice background-ul şi mediul în care ai copilărit?

Asta este ceva ce revine aproape inconştient. Se întâmplă să fac filme care conţin elemente de care sunt personal ataşat, interesat. Iubesc filmul noir american tot atât de mult cât iubesc şi filmele lui Ingmar Bergman, tot atât de mult cât iubesc muzica folclorică thailandeză sau arhitectura thailandeză. Ador melodiile triste şi poezia tot atât cât iubesc comicsurile erotice. Iubesc un anumit tip de clădiri şi sunetul paşilor pe podea. Îmi place să studiez anumite laturi umane. Le adaug pe toate în filmele mele inconştient şi rezultatul este ce ai descris tu. Nu cred că filmele mele sunt foarte thailandeze. Filmele mele sunt doar ceea ce îmi place mie personal şi poate cine sunt.

Întrebări pentru tine ca regizor intuitiv. Casting. Cum selectezi actorii şi ce ritualuri urmărești după ce sunt aleşi: rescrii scenariul pentru a se potrivi personajelor? Sau preferi să îi lași să improvizeze pe platou? Cât de mult repeţi de obicei înainte de filmare şi cum preferi să construiești sentimentul unei anumite tipologii umane în personaj?

Îmi aleg actorii destul de intuitiv. Nu am nicio regulă pe care o urmăresc. Mă uit după oameni cu un aspect interesant, desigur, dar mă interesează mult mai mult modul în care vorbesc. De obicei, directorul meu de casting intervievează oameni şi îi selectează pe cei mai interesanţi, ale căror aplicaţii le studiez pe computerul meu. Când găsesc pe cineva despre care cred că l-aş putea privi pentru totdeauna, cineva care îmi transmite ceva, îi rog să ne întâlnim. Câteodată descopăr pe cineva interesant dar care nu se potriveşte cu scenariul, şi ulterior rescriu scenariul pentru a li se potrivi. Uneori schimb numele personajelor pentru a se potrivi cu feţele actorilor pe care îi consider interesanţi. Se întâmplă foarte rar să las actorii să improvizeze pe platou. Foarte puţini actori pot improviza bine. Nu am întâlnit mulţi în cariera mea. De obicei devin foarte repetitivi şi rezultatul este unul destul de neglijent, dezordonat. Improvizaţia face şi montajul mult mai complicat, de asemenea. De obicei avem o perioadă de repetiţie de zece zile înainte să începem să filmăm. În această perioadă de repetiţii, descopăr ce parte din scenariu este slabă calitativ, ce dialog nu este necesar şi ce cuvinte devin nenaturale pentru a fi rostite de către actori etc. şi construim împreună, actorii şi cu mine, scenariul final pentru filmare. Încercăm de asemenea să filmăm filmele noastre în ordine cronologică, atunci când ne putem permite. Asta ajută mult actorii să îşi construiască un sentiment al personajului lor, dar poate fi şi foarte costisitor.

Debutul tău în cinema a fost un lungmetraj, nu un scurtmetraj. Cum ai dezvoltat povestea atunci, a fost inclusă în programe de script development sau a fost o abordare mult mai personală? Cum ai convins actorii să aibă încredere şi să se implice într-un proiect pe lungă durată şi cum ai obţinut finanţare pentru debut?

Scenariul pentru primul meu lungmetraj era bazat pe o poveste spusă de un prieten cu mulţi mulţi ani în urmă. Atunci când am decis să fac primul meu film, am ales povestea doar pentru că era entertaining şi am stat să scriu scenariul în fiecare zi. Am încercat să scriu zece pagini pe zi fără nicio scuză. Nu a am ieşit din casă, nu am văzut pe nimeni şi în mai puţin de o lună am avut un scenariu terminat, dar într-o formă destul de neîngrijită totuşi. După aceea producătorul meu şi cu mine am mers la toate persoanele cu bani pe care le cunoşteam pentru a pitchui proiectul. Nu am aplicat la niciun program de script development sau orice altceva similar pentru că pe atunci nu ştiam că lucrurile astea există. A fost sută la sută luptă personală. Cel mai probabil am povestit acelaşi scenariu de 300 de ori la 300 de oameni diferiţi, dar nu m-am deranjat pentru că îmi place să ascult povestea oricum. A fost distractiv pentru mine. În final, am l-am propus unui mare patron de studio care a fost de acord să ne dea jumătate din buget cu condiţia ca un anumit tânăr actor să joace în el. L-am sunat pe actor, a venit în biroul meu, am vorbit şi am băut o bere şi în mai puţin de jumătate de oră a fost de acord să joace în film. A fost o combinaţie de perseverenţă şi noroc. Filmul terminat nu a ieşit foarte bine totuşi. Dar destul de repede am făcut al doilea lungmetraj care a fost mult mai bun.

Gusturile tale în cinema sunt foarte diferite de cele ale obişnuiţilor iubitori de cinema. Îţi displace profund Citizen Kane în timp ce apreciezi Touch of Evil. În acelasi timp, Persona şi Notting Hill sunt ambele favorite de top. Prin umare, de ce te uiţi la filme din punct de vedere spectatorial, şi pe de altă parte, ce te inspiră şi ce te motivează ca cineast să spui poveşti celor care îţi devin spectatori?

Văd filme de cele mai multe ori pentru că îmi plac regizorii lor. Urmăresc munca unor anumiţi regizori. Orice ar face David Cronenberg voi privi cu siguranţă. La fel şi cu Woody Allen, Paul Thomas Anderson, Michael Haneke, Aki Kaurismaki, David Lynch şi mulţi alţii. Le privesc filmele pentru că îmi place să fiu în universul lor. Aceşti regizori pe care i-am menţionat creează un univers specific în care ne putem pierde. Uneori filmele lor nu sunt bune, dar chiar şi aşa îmi place să fiu în universul lor. Poate asta mă inspiră şi pe mine atunci când fac filme. Cred că oamenii cărora le plac filmele mele le apreciază din acelaşi motiv.

Cum crezi că acest limbaj vizual va evolua în viitor, luând în considerare inflaţia de videoclipuri YouTube, de filme realizate cu telefonul mobil şi de filmele-minut de amator?

Cred că atenţia audienţei viitoare va deveni mai diminuată. Mult mai diminuată. Cererea pentru calitate înaltă în cinema va fi mult mai scăzută. Filmele trebuie să se facă mai repede şi mai ieftin şi vor deveni mult mai rutiniere şi cu o valoare culturală mai mică. Dar omul este om şi dacă faci ceva împachetat cu emoţie, la care oamenii se pot raporta, va fi în continuare apreciat. Cu mare greutate pot să mă uit la orice apare pe YouTube sau pe internet pentru că nu îmi place să privesc nimic pe un ecran minuscul, cu o calitate sonoră proastă. Sunt foarte demodat în această privinţă. Îmi place un film bun privit pe ecranul de cinema cu un sunet clar.

Poţi să numeşti trei filme pe care le-ai recomanda ca referinţă unei audienţe tinere şi o foarte scurtă motivaţie? Şi trei cărţi care te-au inspirat, nu neapărat având legătură cu cinemaul?

Cred că tinerii studenţi în zilele astea sunt mai buni cunoscători ai filmelor şi ai cărţilor decât mine. Eu am tendinţa să urmăresc aceleaşi filme de nenumărate ori. Dar poate sfatul meu ar fi să nu privească prea multe filme şi să nu citească prea multe cărţi. Trebuie să selectezi tot ce vezi şi tot ce citeşti. Dar cel mai important, ar trebui să îşi trăiască viaţa, să iubească, să călătorească şi să facă lucruri care poate nu şi-ar dori să le facă din când în când. Aşa capeţi experienţă de viaţă şi poezie şi înţelepciune şi materiale pentru a face film.

Care sunt proiectele tale viitoare şi planurile ca cineast?
Următorul meu proiect nu este un film. Mi-ar plăcea să construiesc o casă în nordul Thailandei.

_

Ioana Mischie a făcut Comunicare audio-vizuală la UNATC, iar acum e studentă în ultimul an la Masterul de Scenaristică. Anul ăsta cel puțin a fost de negăsit prin București, pentru c-a umblat numai pe la Festivaluri: Locarno Academy Meetings (Locarno IFF, Elveția), goEast Young Professionals Program (Wiesbaden, Germania), Generation Campus – Director’s Lab (Moscova, Rusia), Midpoint European Script Station (Cehia), Slow Film (Ungaria), unde a dezvoltat câteva dintre scenariile pe care le are la suflet.  Până acum a contribuit la vreo 10 scurtmetraje ca scenaristă, și a regizat vreo 5, + anul trecut, pe vremea asta, primul ei music video, pentru Yoon. În prezent își rescrie primul scenariu de lung-metraj, dezvoltat anul acesta la Script Station, în cadrul Berlinale Talent Campus.