Schimb de muze

O tânără regizoare filmează. Subiectul ei, Antonio, este un bărbat în vârstă, cu o privire pătrunzătoare, uneori jucăușă, deseori melancolică. Suntem, probabil, la Lisabona, dar nu ieșim din micul apartament al bătrânului. Lumea exterioară există doar prin geamul prin care se vede strada, cu viața ei de noapte și de zi. Antonio și Catarina încep o conversație și un schimb de vulnerabilități care se va întinde pe 3 ani. Contururile relației lor sunt neclare și se redefinesc pe parcurs într-un permanent joc de roluri, grațios și sumbru, ca o folie à deux între patru pereți. 

INTERVIU 

Oradea - Cluj - Turcia - Lisabona, trecând prin Belgia și Ungaria, globe-trotter! Ai știut de la început că vrei să călătorești cât mai mult pentru a face ceea ce-ți place sau lucrurile astea au venit pe parcurs?

Au cam venit pe parcurs, după ce am absolvit facultatea de film de la Cluj, am fost la Aristoteles Workshop, iar acolo am aflat de DocNomads. Aveam în gând să aplic la un masterat în afara țării și pentru a călători, dar cel mai important era să fie focusat pe film documentar, iar DocNomads a fost ce trebuia. A fost life-changing pentru mine. Eram sceptică inițial în privința tranzițiilor în fiecare semestru, îmi era teamă că vom produce filme superficiale, limitate de timp. Dar programul e foarte deștept gândit, te obișnuiești cu ritmul ăla alert.

Dacă un tânăr regizor din România ar vrea să aplice la DocNomads, ce trebuie să știe?

DocNomads durează 2 ani, are un parcurs prestabilit în trei capitale europene, în această ordine: Lisabona, Budapesta, Bruxelles, iar ultimul semestru la alegere într-unul din aceste orașe. Este un program intens, care nu îți permite să faci altceva pe lângă, implică o dedicare absolută timp de 2 ani de zile, trebuie să te rupi de tot. Programul reușește să acopere multe aspecte ale producției de film documentar, încercând să anticipeze și obstacolele din industria asta. În afara faptului că am produs multe scurtmetraje, cam 3 pe semestru, am fost prezenți și la festivaluri de film în timpul studiului (DocLisboa, IDFA). Sunt invitați cineaști din toată lumea pentru sesiuni de feedback sau sesiuni de „inspirație”, studenții sunt abordați individual și depinde de fiecare cum profită de toate aceste oportunități.

Pare destul de greu să întâlnești un bătrân care nu prea iese din casă. Cum ai dat de Antonio și când ai știut că el e personajul tău? 

L-am întâlnit pe Augusto (numele real) prin intermediul colegului lui de apartament, Ze Maria, un chinez din Macau de 80 de ani, foarte activ, care petrecea mult timp pe străzi. Într-adevăr el nu ieșea prea mult din casă, deci am avut norocul să îl întâlnesc pe Ze Maria, împreună cu o colegă din Serbia cu care lucram în echipă pentru o temă de școală. Tema era un portret și după scurt timp, l-am rugat pe Ze Maria să ne arate unde locuiește. În urma acelei vizite, l-am cunoscut pe Augusto în holul apartamentului pe care îl închiriau împreună. Am știut din prima că vreau să îl filmez, s-a produs o scânteie instantanee când ne-am văzut, m-a atras în primă fază energia lui misterioasă, cadența cu care vorbea și chipul său puternic.

Am avut și încă am relații de prietenie și cu personajele documentarului meu anterior, Veghe, însă diferența de vârstă nu era atât de mare. Cu Augusto în mod sigur a fost ceva extrem de special, atât pentru mine cât și pentru el, cred. Nu doar din cauza faptului că eram din generații diferite, culturi diferite și era și o barieră lingvistică, ci și pentru că ne-am întâlnit într-o perioadă în care amândoi aveam nevoie de o „resuscitare” de acest gen, de ceva incitant și deopotrivă profund precum a fost legătura noastră.

Ziceai c-ați avut negocieri permanente în timpul filmărilor. La ce te referi? 

Negocierile permanente de care menționam se referă la modul în care încercam să „traduc” intențiile mele într-un limbaj prin care Augusto să înțeleagă de ce filmăm ce filmăm. Întrucât filmul s-a întins pe o perioadă lungă (am început filmările în 2014 când l-am întâlnit, apoi o pauză de un an în Budapesta și Bruxelles, iar mai apoi în 2016 m-am întors pentru el în Lisabona), e dificil pentru cineva nefamiliar cu meandrele filmului să înțeleagă orele lungi de filmare, mereu în același spațiu (camera lui). Erau lucruri destul de stranii pentru el. Am inclus acea scenă în film (n.r în care vorbește despre asta) pentru a denunța aceste negocieri ale regizorilor cu personajele, ele se întâmplă în afara filmului de obicei și iau diverse forme. În cazul scenei cu cada (n.r care a picat), am vrut să expun faptul că una din „tehnicile” mele era de fapt puerilă, mai ales pentru că mi-a plăcut modul în care el s-a impus în fața mea. Iar aceast raport de putere dintre noi e unul din elementele care au ghidat montajul.

De ce ai schimbat numele, Cristina în Catarina și Augusto în Antonio? E cumva o răsfrângere a interacțiunii dintre voi, în care ambii jucați cumva un rol unul față de celălalt, simți că sunteți diferiți prin prisma acestei relații?

Îmi spune Catarina în film de câteva ori, e un nume ales de el, din senin mi-a zis așa pe la începuturi și apoi a ținut-o tot așa. El a inițiat jocul de roluri și mi-am dat seama că e un element foarte pertinent și destul de sugestiv pentru relația ce se crease între noi. Da, Antonio e numele pe care el susține că îl folosea mai ales în ultimii ani în Lisabona, el fiind din nord, dintr-un oraș mic. Dar numele Antonio e de fapt numele lui de cuceritor din tinerețe, numele pe care îl dădea femeilor pe care nu vroia să le revadă a doua zi. Da, precum ai intuit tu, am preluat aceste nume în titlu pentru a face aluzie la jocul de roluri pe care ni l-am însușit, nu doar din cauza prezenței camerei, ci mai ales din cauza acestui lucru general valabil pe care noi oamenii îl facem în momentul în care interacționăm între noi.

Ai regrete de la filmare, lucruri pe care simți că nu le-ai dus la capăt sau pe care le-ai face altfel acum?

Nu prea gândesc în modul ăsta, adică filmul a căpătat forma asta în urma unor scene spontane sau plănuite și această atitudine guvernează întregul film. Pe parcurs aveam unele idei pe care le-am încercat și nu au funcționat, deci nu au intrat în film sau le-am abandonat în timp ce le filmam pentru că le impuneam fără ca Antonio să le înțeleagă rostul, iar atunci scenele erau moarte, forțate.

Cum te uiți la propriul film acum, la ceva vreme distanță? Faptul că Antonio nu mai trăiește între timp te-a făcut să te raportezi altfel la experiența pe care ați împărtășit-o?

Filmul încă trăiește foarte puternic în mine, e referința mea de acum încolo în tot ceea ce voi face filmic. A fost cel mai complex film al meu, îl consider primul meu film făcut în tranziția spre maturitate. Îl consider important și la nivel personal, am descoperit în timpul filmărilor și a montajului lucruri inconfortabile despre mine, m-am scrutinizat dur în timp ce filmam și apoi în timp ce vizionam întregul material și asta a durat luni de zile, în care am transcris fiecare conversație a noastră. Un lucru destul de inutil ca și metodologie, dar l-am considerat necesar pentru a-mi cunoaște materialul riguros. Faptul că Antonio a murit chiar înainte ca filmul să iasă în lume a fost destul de tulburător pentru mine. Cred că ar fi fost foarte mândru că filmul a ajuns la Locarno, i-ar fi dat o altă perspectivă asupra acestui timp petrecut împreună. A fost năucitor să constat că am petrecut ultimii săi 3 ani din viața împreună, că finalul era atât de aproape și că de fapt a fost un timing perfect când ne-am cunoscut.

Cum e viața acasă, în Oradea? Cum îți petreci timpul/cu ce te ocupi?

M-am întors în Oradea, dar călătoresc destul de mult din cauza următorului film la care lucrez de un an și jumătate. Anul trecut am colaborat cu Primăria Oradea la organizarea unui open-air cinema, iar anul acesta vom continua într-o formă mai extinsă, în care eu voi curatoria un program de filme pentru întreaga lună august.

Următorul film?

Următorul film A rifle and a bag e o colaborare a colectivului internațional NoCut Film Collective, pe care l-am fondat împreună cu două regizoare cu care am studiat în DocNomads, Arya Rothe (India) și Isabella Rinaldi (Italia). Filmul va fi debutul nostru ca lungmetraj și este în early production. Povestea pe care o urmărim este a unei femei tribale de 30 de ani, fost strateg militar în guerrilla maoistă din India. Acum ceva timp, ea s-a predat Guvernului, care a creat un program special prin care li se șterge cazierul criminal, primesc ajutor în bani și alte beneficii pentru a-i ajuta să se integreze în societate. Acestă mișcare, numită Naxalite movement există de peste 60 de ani în India, inspirându-se din teoriile lui Mao Zedong. Asemănătoare cu FARC din Columbia, dar Naxeliții sunt încă activi și în vervă, extrem de violenți și extinși pe jumătate din subcontinentul indian.

Când și unde mai putem vedea Antonio și Catarina? Te gândești să faci vreun film și în România?  

În România nu se preconizează nicio următoare proiecție, filmul va fi prezentat în curând în Ecuador și în Brazilia. Aș vrea să fac filme și în România, nu mi-am propus să fac neapărat filme în afara țării, dar în mod sigur e un thrill în asta care m-a prins destul de tare.

QUIZZ 

Primul film văzut / primul film care te-a făcut să vrei să faci asta 

Îmi amintesc vag Evita, pe care l-am văzut la cinematograful Libertatea din Oradea când eram destul de mică. Primul film care mi-a stârnit dorința de a face și eu film a fost Boogie, l-am văzut întâmplător într-o noapte pe HBO când eram în liceu.

Un regizor preferat 

Nu am un singur regizor preferat, prefer mai degrabă să vorbesc punctual pe filme, dar pot numi câțiva autori: Sergey Dvortsevoy, Audrius Stonys, Cristi Puiu, Abbas Kiarostami, Mohsen Makhmalbaf, Marcel Lozinski, Krzysztof Kieślowski.

3 documentare care au însemnat mult pentru tine 

Le-aș numi pe următoarele: In the dark de Sergey Dvortsevoy (2004), Matthew’s Laws de Marc Schmidt (2012), A story for the Modlins a lui Sergio Oksman (2012), Human remains de Jay Rosenblatt (1988). Filmele au abordări diferite și mi-au deschis orizonturile în privința complexității limbajului cinematografic.

Cineaști români din generația ta

Dragoș Hanciu (regizor), Ioana Lascăr (producător), mulți colegi de ai mei din DocNomads, de la școala de la Cluj, chiar mulți.

Un documentar de anul trecut/ăsta

Caniba (Verena Paravel, Lucien Castaing-Taylor, 2017), un documentar controversat, portretul unui canibal japonez de 80 de ani care trăiește împreună cu fratele său într-o rulotă dintr-o suburbie a Tokyo-ului. Am fost destul de afectată de film și din cauză că abordarea regizorilor e destul de problematică.