Secvenţele Noului Val

 

Pentru mine, personajul interpretat de către Cristi Puiu în Aurora reușește în scena de la uzină să dea carne eroului civic absolut. Mă refer la secvența în care acest personaj care ne dă indicii cum că ar fi un pic de șefuț acolo la muncă îi cere unui coleg banii imprumutați. Fără „salut/salut”, îl întreabă dacă i-a adus banii, colegul îi răspunde „dacă am zis că ți-i dau azi, ți-i dau azi”. „Păi și mi-i dai?”, întreabă monocrom eroul meu. Ei bine, aici îl mănâncă pielea pe datornic și face pe victima și zice că s-a împrumutat de la sor-sa Nușa și tot aici își face apariția eroul civic. Din două-trei propoziții scurte și de maxim bun simț îi taie piuitul colegului datornic care îi mulțumește pentru înțelegere. Ca actul să fie civic până la capăt, mustrarea se petrece în fața unui al treilea coleg. Secvența se încheie cu încă un gest activ, acela de a schimba o bancnotă ruptă de 50 cu 5 bune de 10. Știu că vorbim de un psihopat, dar pe mine m-a inspirat personajul ăsta și m-a încredințat încă odată că e bine să mai faci câte o reclamație la vreun taximetrist care nu pune aparatul sau să ceri și ultimii 20 de bani din rest la magazin. (Adi Bulboacă)

A fost sau n-a fost? (Corneliu Porumboiu, 2006)

Un minut și cîteva secunde. Plan fix. Exterior bloc, ziua. Moș Pișcoci, costumat în Moș Crăciun, trece de 3 băieți care discută despre mașina unuia dintre ei, se întoarce, cere un foc, intră în bloc. Iese din bloc. Sar două petarde. Pișcoci înapoiază bricheta, neagă că ar fi dat el cu petarde, intră în bloc. Are și tolbă de Moș Crăciun. Gata. Simplu și perfect. Genul de secvență care ar funcționa bine și fără dialoguri și subtitluri. Simplu și elegant, probabil cea mai apropiată chestie de Jacques Tati pe care-a filmat-o vrodată cineva din Noul Val. Ritmată exemplar dintr-un singur personaj (moșu în mișcare) si temporizată suplimentar de unul din băieți care dă ocol mașinii. Din dialoguri secvența asta este fix eternitatea aia avortată la sat: toată lumea se știe cu toată lumea și se simte nevoia unei replici gen „viața-i grea dar trece”. Pe care unul din băieți o și dă, mioritic și deloc metafizic, ca reacție la seninilizarea lui moș Pișcoci. Impecabil de Vaslui, ce să mai. (Cristi Mărculescu - marculescu.ro)

Turn off the lights (Ivana Mladenović, 2012) ; După Dealuri (Cristian Mungiu, 2012)

Întâmplarea face că scenele mele preferate din noul val cinematografic românesc se întâmplă în automobile.

Prima e o secvență din excelentul documentar al Ivanei Mladenović, Turn Off the Lights, care urmărește câteva zile din viața unor puști care ies dintr-o pușcărie de minori. E rândul lui Giani Versace să fie eliberat – nu cunoscutul creator de modă, ci un jitan dintr-o familie influentă de traficanți de carne vie. Urmărești pregătirile pentru libertate și frânturi din viața de pușcărie, ți se spune chiar de către personaj că va avea parte de o eliberare grandioasă, „ca pentru șmecheri”, dar îți închipui că e doar delirul unui tânăr care și-a petrecut cei mai frumoși ani ai adolescenței după gratii. „Grandios” nu e un cuvânt prea mare pentru spectacolul de care ai parte în fața unei închisori terne din Craiova. Mi se ridică părul pe mâini de fiecare dată când văd scena asta. Întreaga familie îmbrăcată festiv, cu alai după ea, cu cântăreț de manele, lăutari, viori, acordeoane, sound system și tot ce trebuie, îl așteaptă pe prințișor. Giani iese plin de sine, mestecând gumă, îmbrăcat la costum negru Versace, cu ochelari de soare Versace și acoperit cu lanțuri grele de aur. Începe fiesta. Oniță de la Caracal îi dedică o melodie compusă special pentru ocazie: Îl știe lumea, unu’ e Versace, / De azi e liber, dușmanii n-au ce-i face, / Are valoare, e mare șmecher, / Sorin Magnatu-i lângă el. / De doi ani, Doamne, tot aștept / Să-mi strâng măicuța mea la piept, / Dar a venit ziua cea mare / Și-am ieșit din închisoare. Cântă cu toții, dansează, chiuie, se pupă, soția îi pune lui Giani copilul în brațe. Închisoarea dă într-un drum public care acum e aproape blocat de bairam. Mașinile trec încet, nu claxonează, nu oprește nimeni. Giani și rudele urcă într-o limuzină imensă, poate un Hummer alb. Intră și camera cu ei. Interiorul strălucește de lux, nu înțelegi cum poate încăpea atâta lume pe canapelele din piele albă, lumina se reflectă în suprafețe lucioase, atmosfera e de discotecă și din boxe curg manelele. O sticlă de whisky de cristal, model Dallas, trece din mână în mână în același timp cu puștiul lui Giani Versace, pe care femeile îl pasează de la una la alta, să mai stea și ele fără plod în poală.

Cealaltă scenă care mă înfioară e secvența de final a filmului După dealuri, de Cristian Mungiu. Se întâmplă într-o mașină de poliție, pe o ploaie torențială. Nu voi mai descrie aici ce se vede fiindcă trebuie văzut cu propriii ochi, voi spune doar că mișcarea hipnotică a ștergătoarelor intră în ritm cu nodul în gât pe care ți-l dă filmul lui Mungiu. (Cristian Neagoe)

Considerat de NY Times unul dintre cele mai tari evenimente organizate la Film Society of Lincoln Center, festivalul Making Waves promovează de 9 ani filmul românesc pe continentul american și a transformat unii dintre cei mai relevanți critici în fani ai noului cinema made in RO. Ediția 2014 debutează pe 4 decembrie la Film Society of Lincoln Center, respectiv pe 5 decembrie la Jacob Burns Film Center, iar programul îl găsiți aici.