Şi SuperAdolescenţii au SuperFrici (câteodată)

Patru membri din echipa Festivalului de filme făcute de adolescenți Super recunosc că au existat niște momente în care n-au fost siguri că totul o să iasă perfect: 

Luca Istodor, directorul Festivalului

Mie, finanțările mi se par cele mai complicate și cele mai stresante. Pentru că nu e ceva fix, e ceva pe care poți sau nu să îl obții, de la an la an, și, la urma urmelor, nu e ceva care depinde în totalitate de tine. Poate scrii cel mai bun proiect din viața ta dar se întâmplă ca anul ăla să existe câteva mai bune. Și procesul de selecție a aplicațiilor e cumva misterios și mult prea de lungă durată ca să-mi imaginez exact etapele lui. Dacă ceva nu se întâmplă exact cum ai vrea tu în festival, se pot încropi soluții, dar la finanțări nu e nimic relativ- îți trebuie bani, și asta e, din păcate, ne-negociabil, îți trebuie măcar bani pentru printuri, îți trebuie măcar bani pentru promovare. Până acum totuși, am avut noroc. La ediția a doua, am trecut întâmplător la școală pe lângă un afiș de la YouthBank, care finanțează proiectele liceenilor. Nu mi-a venit să cred: era, probabil, ultima șansă ca ediția a doua să nu fie făcute din banii părinților organizatorilor și să ia amploare. Voiam festival, dar nu știam cum, iar asta a fost soluția. Și da, am obținut finanțarea, dar apoi ne-am trezit anul ăsta că vrem să creștem, că sumele oferite de YouthBank nu sunt îndeajuns de mari pentru festival. M-am gândit: ce siglă văd de obicei pe afișele festivalurilor la care mă duc? Hmm, CNC. CNC cel controversat - ar putea să ne dea NOUĂ bani de proiect? Poate ar trebui să încercăm acolo. Dar problema cea mare e că nu aveam asociație - nu aveam cu ce să aplicăm, eram practic descalificați din start. Așa am ajuns să sun partenerii de anul trecut și oamenii din jurul meu care aveau câte o organizație care avea cât de cât legătură cu filmul. Dar n-am găsit nimic, inițial; apoi am sunat la niște oameni pe care nu îi cunoșteam absolut deloc (nici nu știam dacă îmi vor răspunde la telefon) - la Asociația Vira, și, printr-un mini-miracol, au acceptat să ne ajute. Printr-un mai mare miracol am luat și banii de la CNC și am făcut festivalul. Cu printuri, cu promovare, cu spot și cu catering pentru atelier (acum câteva zile am mâncat pentru prima oară paste dintr-o finanțare obținută (în mare parte) de mine.

Sandra Drăgan, coordonatoarea voluntarilor

*new conversation*

Luca Istodor: Hei Sandra, ce mai faci?
Sandra Drăgan: Dormeam, sunt răcită :)) tu?
Luca Istodor: Păăăi mă gândeam dacă mai vrei să colaborezi la Super.

Mi-a trecut răceala instantaneu și am ajuns coordonator de voluntari la Super. Este de-a dreptul super, în afara acelor momente în care ai super multe chestii de făcut - trimiți mail-uri de acceptare și respingere, ți se aglomerează 20 de interviuri într-o zi și afli că trebuie să faci cumva rost de un aspirator industrial, la ora 10 pm, când ai și teme de făcut.

Sunt momente în care rezolvi un test la informatică și te gândești dacă au ajuns toate afișele la destinațiile lor. Sunt momente în care demonstrezi că Sărmanul Dionis este nuvelă fantastică și Sărmana de Tine calculează câte stickere trebuie distribuite și unde. Riscul meseriei când ești liceană și festivaliere simultan.

Și toate aceste momente sunt momente în care totul este super și superb și supercalifragilistic pentru că ești în Superechipa Superfestivalului și te simți Supereroină.

Ioana Bogdana, organizator
 
Nu îmi place, în general, să vorbesc prea mult despre mine. În special despre chestiile care mă stresează și mă îngrijorează, mai ales dacă-s personale. Deși poate de fapt nu-i așa mereu, mi se pare că mă victimizez. De-aia mi-e destul de greu acum să vorbesc despre momentele în care m-am simțit nesigură pe mine când venea vorba de Super. Momentele astea pentru mine sunt destul de constante și au devenit pur și simplu un feeling pe care îl am când mă gândesc la festival (combinat, desigur, cu mândrie, responsabilitate etc etc). Pentru că nu mă pot abține să nu mă compar cu ceilalți din echipă și din asta parcă eu mereu ies aia cea mai necreativă, nepregătită și neimplicată. Dar încerc. Îmi dau silința și mă chinui să mă ridic la standardele astea (câteodată exagerate) pe care mi le-am impus. Și mi se întâmplă să reușesc să le ating așa cu vârful degetului câteodată și pentru câteva clipe mă simt și eu mai parte din Super - senzație de apartenență, care este de fapt prezentă întotdeauna, problema fiind că de multe ori simt că nu îmi merit poziția în festival.

Teona Galgoțiu, organizator 

Când am făcut selecția. În primul rând ne-a luat extrem de mult să vedem toate filmele. Da, a fost extraordinar că au fost atât de multe filme înscrise dar părea că n-o să le terminăm de văzut niciodată. În al doilea rând eu aveam impresia că o să fie mult mai ușor de discutat, ce filme intră și ce filme nu. Dar am învățat că în discuțiile astea intervin chestii atât de subiective că în unele momente nici nu mi se mai părea corect să categorizăm filmele drept bune sau proaste. Mă gândeam că poate un film rezonează foarte tare cu unul dintre noi și cu ceilalți nu, păi și atunci care sunt criteriile de selecție? Pe lângă toate astea eram și foarte tristă uneori pentru că mi se părea că mulți adolescenți încearcă foarte mult să copieze un anumit tip de filme, în loc să facă pur și simplu filme care să le placă lor. Dar după zeci de feli de pizza, zeci de discuții în care încercam să fim cât de profi putem, sute de țigări și mii de notițe pe hârtiile personale de selecționeri, pot să zic că sunt mândră de toate filmele din competiție și că pe bune am crescut după ce am trecut peste fricile astea care mi se lipiseră de cap ca niște ventuze gigante.

***
Haideți la Super! Programul complet, aici.