Sin & Illy Still Alive: Dependenţa de droguri nu mai e cool

Am întâlnit-o pe Maria Hengge la Buzău, la prima ediție BUZZ CEE, un festival internațional de film dedicat cinematografiei din Europa Centrală și de Sud-Est. Am intrat în vorbă după proiecția de deschidere și așa am aflat că este regizoare de film, că înainte de asta a fost actriță de teatru și că filmul ei, Sin & Illy Still Alive, este în competiția internațională. Întâmplător, filmul era și în wishlist-ul meu de la festival – povestea celor două adolescente berlineze care vor să scape o dată pentru totdeauna de dependența de heroină luându-și o „vacanță” pe o insulă din Grecia m-a dus cu gândul la Christiane F (r: Uli Edel), așa că am sperat ca de data asta drogangeala să nu mai aibă aura glam de care filmul-cult din anii ’70 nu reușea să se lepede. Am întrebat-o despre asta, despre direcțiile ei estetice, ne-am ciondănit puțin în materie de preferințe cinematografice, iar a doua zi am văzut și filmul. Frust și remarcabil jucat, acesta oferă o privire clinică și lipsită de menajamente asupra ciclului nesfârșit droguri-sevraj-cum fac rost din nou de droguri?, care a convins și juriul să-i ofere trofeul Long Buzz, pentru cel mai bun lungmetraj.

Maria Hengge s-a născut în Chicago, dar și-a petrecut adolescența în Munchen și Frankfurt. La 23 de ani s-a mutat la Viena, pentru a studia actoria la Max Reinhardt Studio, iar imediat după a fost luată în trupa Burgtheater, unul dintre cele mai importante teatre europene. „În cei 5 ani cât am lucrat acolo am cunoscut regizori mari și cumva mi-a plăcut asta, pentru că am avut foarte multe de învățat. După ceva timp, însă, mi-am dat seama că vreau să fac chestii mai experimentale. Fiind un teatru de renume, acolo se fac spectacole mărețe, dar totuși destul de convenționale, iar atunci când ești un actor tânăr te interesează mai puțin să faci pe plac publicului și establishment-ului. Am vrut să-mi fac propriile mele lucruri, așa că m-am mutat la Berlin și am început să fac filme.”

Cât a fost în școală, Maria a regizat și spectacole de teatru, adaptând texte ale autorilor care îi plăceau: William Blake, Vladimir Maiakovski sau Marina Țvetaeva. Asta i-a dat încrederea că poate să dezvolte o dramaturgie pe cont propriu și asta a vrut să facă și în film, așa că a început să studieze scenaristică și estetică la Babelsburg Berlin. În 2008 a făcut primul ei scurtmetraj, The Last Bus, care a fost prezentat în peste 30 de festivaluri internaționale, iar în 2009 i-a venit ideea pentru lungmetrajul de debut, Sin & Illy Still Alive, a cărui producție a durat 6 ani.

„Mi-a luat 3 ani să scriu scenariul și după un timp am început să devin nesigură, să mă gândesc cine ar putea să joace personajele alea, pentru cine scriu eu de fapt, așa că am început să fac castinguri și să repet diverse scene. În timpul ăsta, tot mai rescriam și încercam să găsesc finanțare în Germania, dar n-am reușit. După care l-am întâlnit pe Peter Roehsler, un fel de icon al producției independente de film în Viena, care este și director de imagine și care a vrut să facem filmul ăsta împreună. Așa că am filmat o secvență 4 zile în Frankfurt cu niște tineri actori, pe care am folosit-o apoi pentru o campanie de crowdfunding. Așa am strâns peste 15.000 de euro și am format o echipă mică, de 7-8 oameni.”

Pentru a găsi protagonista, Maria a făcut casting cu foarte multe fete, până să o întâlnească pe Ceci Chuh, care i-a luat ochii din primul moment și care era exact ce avea nevoie. Aceasta mai avusese un rol principal într-un film la 14 ani și mai jucase în filme, până când a rămas însărcinată. În 2013, când au început propriu-zis filmările, copilul ei avea 2 ani. Maria le-a dus pe ea și pe Cosima Ciupek, partenera ei de ecran, să repete în inima peisajului dur din care provin personajele, fără menajamente sau artificii. Filmările au durat 26 de zile și au fost făcute cronologic, pentru ca actrițele să nu iasă nicio clipă din poveste.

Despre Christiane F - Wir Kinder vom Bahnhof Zoo, filmul la care m-a dus cu gândul filmul ei, Maria spune că i se pare un clișeu: „Biata fetiță drăguță și neajutorată, care pare lipsită de orice speranță, iar societatea este de vină pentru asta și toate clișeele. Poate că a fost importantă apariția acestui film acum 40 de ani, pentru a arăta această problemă, dar eu știu foarte mulți de vârsta mea care au fost influențați de filmul ăsta și care s-au apucat de droguri. Problema e că filmul nu lasă loc pentru niciun soi de speranță, îți creează imaginea că odată ce te-ai apucat nu o să mai scapi niciodată de asta.” Ca fostă dependentă de droguri, Maria crede că atitudinea noastră față de dependența de droguri ar trebui să se schimbe. „Totuși, vremurile s-au schimbat și cred că e foarte important să vorbim despre lucrurile astea, pentru că stigmatizarea îi ucide. Iar un dependent de droguri se stigmatizează deja singur, pentru că fiecare știe exact ce face și de asta ia droguri în continuare, pentru că este foarte dezamăgit de sine. Cred că societatea ar putea să fie mai deschisă față de astfel de oameni și dacă nu poate să-i ajute propriu-zis, îi poate ajuta nejudecându-i. Acum 40 de ani, să te droghezi era foarte cool. Erau anii ’70, oamenii se îmbrăcau diferit, păreai mult mai special dacă luai droguri, că ești un artist, sau că nu ești îndeajuns de puternic pentru a suporta lumea asta dură. Astăzi [n.r.: cei care iau droguri] au haine obișnuite, sunt doar dependenți, nu mai există toată aura aia mistică.”

Acum, Maria are mai multe povești în dezvoltare, dar gândul că va trebui să o ia de la capăt cu căutările de finanțare o obosește deja. A scris un treatment pentru următorul lungmetraj, o poveste despre trei tineri, doi băieți și o fată, care nimeresc în Viena și încep un soi de ménage à trois.
„Întotdeauna m-au interesat oamenii care vin cu lucruri noi și cred că cineva care nu respectă regulile e un soi de inventator, dacă nu a ceva anume, măcar a propriei sale vieți. Delincvenții sunt niște inventatori tocmai pentru că își creează propriile lor reguli. Oamenii la limită, inadaptații, paria sau cei care luptă împotriva societății, ăștia sunt oamenii care mă interesează.”

***

Sin & Illy Still Alive va fi proiectat joi, de la ora 21:00, la Manasia Hub (str. Stelea Spătaru, nr. 13), împreună cu scurtmetrajul Dispozitiv 0068 (r: Radu Bărbulescu). Intrarea este liberă.