Spaime şi scârbe, la Anim'est (1): The Night of The Trashbin Treasures

Înainte de miezul nopții

Analizez oamenii care așteaptă să intre. Toți împart aceeași vină. Inclusiv eu.
Sunt niște perverși nenorociți.
----
Prezentatorul e Michael Helmerhorst (el a și făcut selecția), care relateză relaxat mizeriile din următoarele câteva ore, uitându-se amuzat spre adunătura de dubioși care abia așteaptă să se stingă lumina de tot și să poată să se năpustească asupra porției de sexploitation, sânge și caterincă, toate filmate din cele mai frivole unghiuri și în cele mai flashy culori. Începe să se simtă tensiunea din sală. Da, bine, îl aplaudăm, mai râdem la glumele lui, dar deja ne curg dâre de transpirație pe ceafă. Cred că domnul Helmerhorst știe că aproape facem febră, și se joacă cu noi.

După miezul nopții

Când mi se atinge din greșeală genunchiul de cel al vecinului din stânga, sar în sus ca arsă. Orice mișcare capătă conotație sexuală. Așa că poziția perfectă în timpul proiecțiilor este cu genunchii la gură și privirea țintă spre ecran - cine știe ce se întâmplă dacă mă uit într-o parte. Poate sunt psihopați în sală, pentru care animațiile o să servească drept cheițe care să le pună în funcțiune mecanismele maniace. De fapt sigur sunt. Unde altundeva să se strângă psihopații în noaptea asta decât la Trashbin Treasures. Mai bine mă ascund în baie, dar mi-e frică să merg până acolo singură. O paranoia cu tentacule sleioase și grase strânge în brațe cinematograful; închid ochii. Vocea calmă a domnului Helmerhorst (care îi face competiție serioasă lui Morgan Freeman) anunță pauza. Pfiu. Tentaculele se retrag, cel puțin pe moment, și psihopații se strâng afară la o țigară. Cel puțin acolo poți să îi vezi în timp ce te masacrează.
--
În pauză se râde și se conversează ca la o petrecere de aristocrați. Toată lumea ignoră urmele de sudoare acumulate înăuntru și se teleportează într-un loc mult mai fancy. Nu mai suntem perverși nenorociți; fumăm țigări cu vârfurile degetelelor și pozăm lângă oaie, cu maxilarul pocnind strâns în obraji. Singurele care trădează atmosfera îmbietoare proaspăt instalată sunt brățările, care încleștează încheieturile tuturor. Verzi și imposibil de ignorat.
--
Înainte de cel de-al doilea calup, spectatorii își schimbă locurile. Probabil nu vor să dea de aceiași vecini în stânga și-n dreapta, pentru că au avut loc mult prea multe atingeri de genunchi sau de coate. În timp ce sala se rearanjează ca un cub rubik  pe repede-nainte, eu ocup același scaun, lângă același vecin din stânga. Îmi îndes popcorn în gură, ca să nu fie nevoie să continui conversația solicitantă care a început în pauză. Vecinul din stânga înțelege. Ne lăsăm ambii pe spate, luăm distanță, și domnul Helmerhorst începe să povestească din nou. Se creează un pact tacit; el vorbește ca un Dumnezeu și nu ne bagă pe noi muribunzii în seamă, iar noi râdem la glumele lui și aplaudăm școlărește, în timp ce scrâșnim din dinți.
--
Bebelușii de plastic încep să se năpustească unul asupra celuilalt. Monstrul îi sfâșâie brunetei jartierele. Păpușa gonflabilă îi înfige foarfeca în braț stăpânului. Jerry e kamikaze. The night is young - psihopații din sala cinematografului își adună forțele din tonele de sânge din desenele lor animate preferate și doamnele/domnișoarele se prefac că se uită îngrețoșate printre degetele lor fine și inelate. The night of the trashbin treasures rupe în paișpe nevoia de a vorbi despre vreme și ce mai e prin news feed și scoate la iveală animalele însetate de Mickey Moușii maniaci, sirene perverse și gorile care tot ce vor să facă, mai presus de rupt clădiri înalte și terorizat poliști, e să vadă țâțe. [Teona Galgoțiu]

Raportat la ediția de anul trecut, anul ăsta mi-a părut că au fost mai puține secvențe de pornăciuni, treburi politically incorrect și explozii de culori nemțești. Sau poate mi-au crescut mie standardele. În schimb, s-a pus accent pe combinația dintre personaje vii vs.cele animate. Sau, mai exact, relația awkward dintre un actor și efectele speciale ale calculatoarelor de secol 20.

Am stat cu sufletul la gură când o mână de eroi pământeni încercau să distrugă un monstru cu fioroasele arme-laser pe care le mânuiau ca pe niște stropitori. Aproape că m-am îndrăgostit de Flesh Gordon, jucătorul-de-fotbal-supererou menit să mă salveze de sex ray-ul malefic și erecția eternă ce amenința Pământul. Mi-am zis instantaneu „Volkswagen e de mine”, când mi s-a arătat că până și un Godzilla cu minte și mâini scurte îl poate conduce. Și mi s-a făcut chiar poftă de super-salata și super-brânza din care se înfrupta, avid, super-șoricelul de la super-market. Înțelegeți ce zic?

Pornăciunile le-au păstrat pentru final, și nu degeaba. Vreo 10 zâne mici masturbând o pulă mare și neagră ar fi prima senzație de pedofilie. Apoi, păpușile inocente ale copilăriei noastre, cu ochi albaștri și păr bălai, puse în postura de curve, cu corpul lor lipsit de forme anatomice într-o coregrafie sexuală dementă. Imagine this: păpușa pe care o plimbai în cărucior la 5 ani te privește acum fix, cu ochii ăia beliți, și știi, te face să știi, că *gizăs!*. Na, în caz că mai aveai un dram de inocență.

Celelalte două mari capodopere ar fi tot cu păpuși: una malefică și neagră, care își omoară partenerele sexuale, dar își găsește nașul în bruneta care îl împușcă în timp ce soluționează: „I’ll buy a dildo!”. Iar cealaltă, de asemenea malefică, dar gonflabilă, care încearcă să-și omoare „iubitul” la duș, dar sfârșește tragic prin depresurizare, cu spumiță la bot.

Dar cum ar fi fost păcat să plecăm din cinema amărâți de atâtea crime, la final ne-am adus aminte de vremurile în care nu știam că desenele animate pot avea politică și genitale, cu One Froggy Evening de la Warner Brothers. Și așa, ne-am stabilit soundtrack-ul pentru tot restul serii. [Larisa Baltă]

Animest continuă.