Spuma zilelor la Paris

Luni, 27 mai. I want your love (r. Travis Mathews, 2012), Le Marais & Les Souffleurs

A. s-a lăudat că în seara asta îmi face turul barurilor gay. După beri băute pe asfalt colț cu muzeul Brâncuși și o tentativă eșuată de a cina pe acoperișul Pompidou la St. Georges, unul din locurile care-ţi fac portofelul să-ngâne „Adio mamă”, intrăm într-un cinematograf. I want your love, zice pe afiș, sau cum s-au întâlnit gay porn-ul și filmul experimental la un ceai. Ne luăm o Coca Cola pe care scrie Partagez une Cola avec une amie; e bine că nu trebuie s-o împart iar cu Vasile. O lumină roșu-bordel aureolează capetele celor șase bărbați care s-au așezat la distanțe politicoase unul de celălalt, sunt singura femeie din sală. După un calup de 15 minute de reclame, dintre care patru la Guerlain, se stinge lumina.

Povestea este a lui Jesse Metzger, un artist gay între două vârste, nevoit să se întoarcă în orașul natal pentru că nu mai poate trăi din performance-uri în San Francisco. Criza prin care trece e dublată de imposibilitatea de a-și mai vedea fostul iubit, pe care încă speră să îl vadă întors. În timp ce își plănuiește plecarea, amicul cu care împarte locuința, Wayne, încearcă să se acomodeze mutării cu partenerul său, Ferrin. În același timp, Ferrin se simte amenințat de flirturile mai mult sau mai puțin fățișe ale lui Wayne cu George, perfectând triunghiul ironiei conjugale. Filmul vorbește, în linii mari, despre încredere, control și pierderea acestuia. Scenele de sex nu le găsești porno pentru că se amestecă în doze mari cu contemplări metafizice și căutări, și care nu fac deloc să-ți crească presiunea sângelui în părțile esențiale ca la Reforma Cinema – Destricted, seara de porn cinema din Control. A. îmi face o fotografie în sala de spectacol goală, cu lumina roșie care îmi dă un look de meduză.

În cartierul gay e plin de lume, chiar dacă-i luni seară. Bem vin la o terasă încălzită și ne însoțim cu cei trei băieți de la masa de lângă spre cel mai cool bar de pe ștrase: o cameră 4/4 cu un bar, mustind de lume. După ora 10 nimeni nu mai bea afară, așa că petrecerea se mută înăuntru. Nădușeală & delir. Muzica e proastă. E atât de proastă încât nici nu poți să faci mișto. Îl întreb pe tipul care dansează lângă mine dacă îi place și se gudură că da.

Sinteza: Cele mai bune cârciumi sunt tot acasă. Cafeaua este spălătură de ibric și dispare după orele 21.00. Alcoolul se stinge tot cu alcool. Mâine mergem la Spuma Zilelor.

************

Marți, 28 mai. L’ecume des jours (r. Michel Gondry, 2013), Montparnasse

Boris Vian a murit în ’59, în timp ce asista la premiera primei ecranizări după o carte de-a sa: Voi scuipa pe mormintele voastre. Dacă ar mai fi trăit, ar fi scuipat, probabil, și pe Spuma Zilelor, cel mai așteptat film al primei jumătăți de 2013.

De data asta alegem un cinema de cartier. Filmul începe la 9.45 și-n Paris e frig ca dracu’. Întârziem cât să prindem doar jumătate din calupul de reclame, rețin că vreau să văd Les beaux jours și închid ochii la reclama Guerlain cu Julia Roberts, de 3 ori în 120 de secunde. Începe filmul și toată lumea se lăfăie mai bine în scaune. Confort de cinema de mall la 6 euro și fotoliul se lasă pe spate până îl lovește pe vecinul. Nu-i rău.

Povestea se derulează atât de repede încât simți că cineva te hrănește cu forța, cu un polonic, cu porții uriașe de cuvinte stâlcite, oameni, evenimente paranormale și simeze cu mesaje satirice luminescente. Dacă nu ai citit cartea, te îneci sau te sufoci cu grămezi de pleoape tunse și aruncate la canal de un șobolan cu meclă de Jerry Seinfeld, platouri cu animale decedate și legume vii care se mișcă pe repede-înainte și nu par deloc digerabile, sau cu grupuri de morți și răniți pe patinoar, debarasați de un angajat cu cap de păsăroi. Michel Gondry a încercat să reproducă à la carte cele mai importante scene din volum. Lucru care dă chix atunci când pelteaua de nor roz-portocaliu cu miros de oranjadă se reduce la o nacelă trasă de o macara, de pildă. Spre final, conflictul film-carte se domolește și avem parte de câteva scene bune. Chloe primește, fără să știe, în torace, un fulg de zăpadă, din care va crește nufărul bolii. Colin, Chick și Alice dansează alungindu-și picioarele într-un disco inferno de apartament. Pantofii pleacă din picioare fără știrea stăpânului, iar carosabilul se transformă în mare atunci când cuplul proaspăt căsătorit părăsește biserica.

În drum spre casă îi explic lui A., care insistă că tripticul gay de ieri a fost mai decent, că totul ar fi fost mai bine dacă nu lăsau pe dinafară pederaștii de onoare, Voma și Duhoarea lui Partre, sau referința la Smulgătorul de inimi.

Sinteza: un Peugeot break din plexiglas, muzica de Duke Ellington, cimitirul insular în care se cufundă Colin. Gnocchi cu vin, discuții târzii despre cărți, căutări nișate pe Planet Romeo. Not half bad.

************

Vineri, 1 iunie. Ginger and Rosa (r. Sally Potter, 2012) Jules-Chaplain

De ziua copilului ne tratăm cu ghimbir și roze.

Un cinematograf plin de oameni e ca palpitația inimei azvârlite pe asfalt. Oamenii sunt simpli și înguști, ca să încapă în scaunele cu tapiseria jerpelită și să își frece coatele de vecinii de rând și tălpile de mocheta jegoasă. Miroase a tabac și a Pepsi. Sala e atât de insalubră că vrei să fumezi la port-țigaret ca Eva Green și să îți rezemi capul de pulpele fetei de lângă.

Ginger and Rosa, adică o Elle Fanning cu păr de sienna arsă și o Alice Englert cu pielea lăptoasă. Fac baie în vană cu blugii pe ele ca să-i strâmteze, fumează tutun și fac autostopul cu evlavie între barurile din Londra anilor ‘60. Pe Ginger o cheamă Africa în acte, pe cealaltă o cheamă băieții în colțuri întunecoase. Only seventeen but they walk the streets so mean. Între ele, tatăl celei dintâi, un scriitor renumit, crush-ul celei de-a doua cu acesta, o mamă nevrotică, revoluția sexuală și criza rachetelor cubaneze, cu amenințarea holocaustului nuclear. Ginger se alătură unui grup activist ce militează pentru pacea mondială, iar Rosa începe o relație cu tatăl acesteia. Teama populației de catastrofă începe să descrească, în timp ce peste prietenia celor două se fărâmițează toate rachetele cubaneze din lume. Coloana muzicală cu The Shadows, Chubby Checker, Little Richard, Les Paul, Miles Davis, Charlie Parker și Count Basie sună a gol, a senzualitate adolescentină care freamătă și a dezlânare, așa cum se despletește o coamă jumătate arămie – jumătate nebuloasă.

Sinteza: cel mai bun scor la un film văzut toată săptămâna, un pian la care îmi cântă și acum pe balcon Thelonious Monk, o pereche de ștrampi agățați în marginea scaunului de la cinema, trei fete care ies din sală și zău că le-aș urma. Parisul miroase a pulpă de cireșe.

Pe Ioana Cristina Casapu o găsiți aici.