Stoker şi celuloid: Dracula Film Festival

Am ajuns prima dată la DFF în 2014, iar atunci a avut loc întâiul meu contact cu conceptul de film horror văzut ca artă. Pe lângă filmele mari (și bune) pe care le-am văzut la ultimele trei ediții (printre care strecor Annabelle și Goosebumps), am văzut și câteva filme indie sau care nu se bucură de o distribuție la scară largă, așa-zisele producții underground, ale căror momente de suspans mi se derulează în minte.

Ediția de anul ăsta:

Cel mai mișto lucru la selecția de filme a DFF-ului este multitudinea de genuri abordate. De la drame psihologice la scurtmetraje experimentale care îți țin sufletul la gură pentru cinci minute întregi, filmele proiectate sunt o trecere rapidă prin tot ce înseamnă șoc și groază. Deși atât de diferite, fiecare film are ca subiect un „monstru”, fie el încarnat într-o ființă supranaturală sau ceva întunecat și bine ascuns în mintea omenească.

Preferatele mele din această ediție au fost Jätten ("The Giant", r: Johannes Nyholm), care a fost unul din favoritele publicului de la Festivalul de Film din Toronto, noul Blair Witch (r: Adam Wingard), clasicele Gojira (1954), Metropolis (1927), Dracula (1992) și un calup impresionant de animații.

Jätten (2016) este un film suedez care ne spune povestea lui Rikard, un tânăr autist cu o malformație craniană care, deși dezavantajat încă de la naștere, încearcă să fie un campion și un fiu bun. Învârtindu-se în jurul jocului de pentaque și al încercării de a impresiona o mamă absentă, filmul se împarte între a fi un film low budget și un fantasy impresionant din punct de vedere vizual, iar subiectele atinse (printre care și dificultatea de a trăi cu un handicap) sunt decupate și aranjate în așa fel încât noi, spectatorii, să fim copleșiți în momentul în care ecranul se întunecă și mulțumirile de final defilează.

Blair Witch (2016), continuarea binecunoscutului Blair Witch Project (r: Daniel Myrick, Eduardo Sánchez, 1999), film ce a marcat cinematografia universală datorită formatului horror-documentar și a indus în eroare mii de oameni care i-au atribuit autenticitate. Deși fanii s-au așteptat la un nou film low-budget, au căpătat un film mult mai „profi”, cu efecte speciale mult mai impresionante dar și mult mai artificiale decât ar fi cerut formatul de footage care a tăiat răsuflarea publicului în anii ’90.

Selecția de animații din festival a inclus de la filmulețe-manifest anticapitaliste la thrillere cu tente erotice. Preferatele mele au fost Juliette (r: Lora D’Addazio), o animație care prezintă mirajul erotic al unei tinere care a supraviețuit unui accident de mașină provocat de alter ego-ul ei malefic și Le Client (r: Clément Thoby) care expune misterele unui hotel condus de niște personaje suspecte care își domesticesc clienții, mai misterios ca The Shining-ul lui Kubrick.

Și, cum fiecare festival respectabil face educație pentru tineri, DFF a lansat workshop-ul „Dracula Digital”, unde tineri cinefili și cineaști au realizat cinci scurtmetraje cu telefonul mobil, cinci experimente vizuale care arată că adolescenții știu să creeze suspans într-un mod neconvențional, o gură de aer proaspăt pentru publicul iubitor de filme horror.

Deși un festival destul de nou în orizontul cineast românesc, Dracula Film Festival pare să aibă acel ceva care, împreună cu sora lui mai mare din Biertan, Lună Plină, va învăța spectatorii să se lase speriați, priviți, urmăriți și pândiți de marele ecran.