Super Pitch: Filmul nu muşcă

Cu ocazia celei de-a șasea ediții a festivalului, am stat de vorbă cu cele două regizoare care au primit finanțarea Super Pitch pentru filmele lor: Ce văd când închid ochii și Hands.

Dacă ar fi să descrieți pe scurt filmul vostru, ce ne-ați spune?

Karina Bălan: Filmul nostru, Ce văd când închid ochii, este despre un băiat privit ca având „probleme”, al cărui catharis și coming-of-age se manifestă prin teatru. În paralel, aflăm povestea Ioanei, o terapeută proaspăt reîntoarsă în cabinetul său personal după întâmpinarea unui impas cauzat de suicidul unui pacient de al ei.

Sara Pongrac: Hands este un film atipic, pe care nu aș ști în ce gen să îl încadrez. Pe scurt, prezintă povestea unui băiat pentru care propriile mâini sunt indispensabile, deoarece acesta este singurul lui mod de comunicare. Într-o zi obișnuită, el descoperă muzica.

De unde a pornit ideea și ce înseamnă proiectul ăsta pentru voi? Și cum au decurs filmările?

Karina: Tudor Licu scrisese un scenariu pentru o piesă de teatru, iar eu mă alăturasem proiectului și îl ajutam să o pună în scenă. Când am aflat despre Pitch l-am sunat și l-am întrebat dacă ar vrea să transformăm piesa și în film, iar el fost de acord. Am făcut pactul conform căruia eu am drept de veto asupra deciziilor din film, iar el asupra celor din piesă. La filmări a fost cum ne așteptam - cu fericire, cu plânsete, cu întârzieri, cu uitat de replici, cu „bă, ai pornit microfonul?”. Mi-a plăcut foarte mult pentru că am putut să-mi iau unii dintre cei mai buni prieteni pe platou cu mine. Actorii i-am ales după un algoritm simplu - eu și Tudor am ales fiecare câte o actriță. Am avut mare noroc pentru că Eva și Teodora au dat dovadă de profesionalism și seriozitate pe toată durata filmărilor, nu au întârziat și au învățat întotdeauna replicile. Nu puteam fi mai fericită cu prestația lor.

Sara: Ideea a pornit de la un vis pe care l-am avut într-o noapte. Toate scurtmetrajele mele pornesc de la ceea ce visez, iar mai apoi dezvolt. Visam cadre cu mâini care fac acțiuni obișnuite, îmi plăcea mult ideea de a arăta doar mâinile pe tot parcursul filmului, de a le lăsa pe acestea să vorbească în locul personajului. Doar că simțeam că e nevoie de mai mult, îmi trebuia o poveste, așa că am creat personajul unui adolescent surdomut. Firește, nu am vrut să fac din toată chestia asta o dramă pentru că, până la urmă, dizabilitățile nu sunt un lucru trist, percepția noastră este, însă ele reprezintă normalitatea fiecăruia.

Perioada de pre-producție a fost una destul de dificilă, voiam ca totul să fie real și palpabil, voiam să fac filmul ăsta pentru mine, ca eu să învăț ceva din asta, să cunosc o persoană surdomută, și de aceea aveam nevoie de un actor care se confrunta cu asta. Am trimis mail-uri după mail-uri la Liceul pentru persoane cu deficiențe de auz – niciun răspuns. Am sunat la toate numerele de telefon ale liceului, am contactat profesori pe Facebook, am pus anunțuri pe rețele de socializare și nimic. De cele mai multe ori nu primeam niciun răspuns, iar când primeam, acesta era negativ, era răspunsul clasic „sunt copii cu nevoi speciale, trebuie protejați, nu te putem lăsa să îi filmezi" și în momentul acela am simțit că li se încălca un drept. Data de trimitere a filmului se apropia, așa că am filmat ceva simbolic cu fostul meu prieten, filmul arăta bine, dar sunt dezamăgită de rezultat.

Cu toate astea, experiența m-a motivat mai tare și chiar vreau să spun povestea persoanelor cu deficiențe, și ce altă metodă mai bună decât un manifest videografic? Prin această cale, dacă știți pe cineva dornic să își împărtășească povestea, let me know.

Cum a fost experiența voastră la Super Pitch anul trecut?

Karina: Anul trecut la Pitch a fost o zi foarte ploioasă și credeam că întârzii, iar Tudor nu era sigur dacă reușește să printeze prezentarea noastră. Stătuserăm toată noaptea de dinainte pe Skype, să lucrăm la ea. Aveam moodboard, extracte din scenariu, un buget complet și ideea regizorală. Eu și Tudor eram nesiguri pentru că era prima oară când lucram împreună într-un context serios. Odată ce am ajuns în fața juriului, Tudor a prezentat povestea, iar eu am vorbit despre idei de cadre, atmosferă și ideea regizorală. Cred că punctul nostru forte a fost finalul, când Tudor a citit un monolog din scenariu. A fost foarte emoționant și cred că întreaga cameră a fost impresionată, deoarece Tudor este un actor desăvârșit. Cred că într-un Pitch trebuie ori să fii pregătit pentru orice întrebare, ori să fii capabil să fake it till you make it. Când pitch-uiești, echipa ta trebuie să fie balansul perfect.

Sara: Când am aplicat pentru Super Pitch eram sigură că nu o să primesc finanțarea. Apoi am fost chemată la interviuri, dar nu puteam să ajung fiindcă sunt din Cluj și era perioada tezelor și a examenelor, atunci chiar am fost descurajată. Luca mi-a spus că aș putea să dau interviul pe Skype și așa am și făcut: am chiulit de la istorie, m-am dus într-o sală cu laptopul și tremuram de emoție. Era prima dată când vorbeam despre ideile mele. Apoi am început să discutăm și am prins curaj.

Ce resurse au tinerii care vor să facă film în ziua de azi? Cu ce echipamente și resurse ați făcut filmul vostru? Cu ce actori/echipă?

Karina: Adolescenții care fac filme, de cele mai multe ori, le fac cu prietenii. Cred că din motivul asta ne plac atât de mult, cel puțin la început. Îți rogi colegul de clasă să fie actor și un prieten de-al unui prieten îți împrumută o cameră. Noi am filmat cu un Canon, un Nikon și un iPhone 8. Pentru sunet am avut un Rodeo Videomic și am improvizat lavaliere din căști de iPhone. Faptul că am avut un buget pentru film a fost minunat. Cel mai mult mi-a plăcut că am putut să-mi hrănesc echipa. Ca regizor, este vital să știi că filmul tău este atât de bun ca echipa ta, așa că este important să le oferi cele mai bune condiții. Dacă vrei să faci un film, ține minte că nu numai echipamentul contează. Poți filma cu orice DSLR/orice iPhone pe care reușești să pui mâna. Îți mai trebuie un al doilea telefon pe care să îl pui mai aproape de personaje, cu care să înregistrezi. Filmează de mai multe ori, din mai multe unghiuri dacă trebuie. Foarte multe lucruri se repară în post-producție, dar dacă poți să le faci bine din prima, ești cu atât mai fericit.

Sara: Adolescenții care fac film se bazează în general pe „bă, hai că știu eu pe cineva care știe pe cineva care știe pe cineva care ne poate ajuta!”. Toate materialele necesare și recuzita sunt împrumutate, toți folosim cam același trepied, același card SD și „știu eu pe cineva care are microfon”. Actorii sunt prieteni sau colegi care ni se par nouă că așa, după tipologie, se potrivesc cu personajul. Producțiile sunt low-budget, de obicei dăm bani pe țigări și alcool, nimănui nu-i iese nimic din asta, dar ne place ce facem. Le-aș recomanda regizorilor tineri să cunoască cât mai multe persoane, să își facă prieteni pasionați și să aibă curajul să se înscrie la festivaluri.

Ce le transmiteți tinerilor care ar vrea să facă film?

Karina: Nu ajunge toată lumea regizor, dar e al naibii de frumos să îți vezi filmul pe un ecran de 10 metri pătrați. Filmul, ca artă, este atât de versatil încât poți să îl mulezi pe orice alt interes ai tu. Nu te lua după ce crezi că ar trebui să faci ca să câștigi, ia-te după ce ai vrea să povestești la Q&A. Ia-te după ce ai vrea să audă alți 300 de oameni. Și dacă nu ajung să audă, ia-te după ce ai vrea să audă prietenii tăi. Super e locul unde ar trebui să te simți cel mai liber cu arta ta, până la urmă ăsta îi este scopul. Știu că Super poate părea intimidant, dar nu e. Suntem toți oameni până la urmă, iar barierele dintre noi în realitate nu există.

Sara: Filmul nu mușcă. Nu ar trebui să te împiedice nimic pe lumea asta să faci ceea ce îți place și ceea ce te pasionează. Fac filme de când nu știam ce e ăla un DSLR și filmam cu telefonul cu clapetă. Până la urmă, povestea pe care o spui e importantă – dacă transmiți ceva nu se mai uită nimeni la pixelii de pe ecran. Oamenii sunt ființe care au nevoie de emoții, cu asta ne hrănim, iar dacă știi să le transmiți sincer, oamenii o să înțeleagă și o să aprecieze. Uneori un film chiar poate să ajute un om, fie că e el bun sau nu. O idee, un cadru, un personaj, orice te poate face să simți ceva, poate trezi ceva în tine. Dacă nu împarți ideile tale cu oamenii, ești un egoist.

Poți viziona cele două filme duminică, 10 iunie, de la ora 20:30, la Cinemateca Eforie, în cadrul secțiunii Festival Friends. Programul complet al festivalului.