Lucas este Mads Mikkelsen.
Poartă ochelari cu rame subțiri, care îi dau un aer de geek romantic. După ce școala la care lucra s-a închis, a primit un post de suplinitor la grădiniță, spre deliciul tuturor copiilor din zonă. Căci Lucas se bagă și la bătăi cu pernele, și la sesiuni de gâdilat, și la lupte greco-romane. Normal că micuții nu se mai dezlipesc de el. La fel de normal este că una dintre fetițe, din întâmplare chiar fiica lui Theo (Thomas Bo Larsen), prietenul lui cel mai bun, se îndrăgostește iremediabil de el. Când ai cinci ani, pasiunile sunt totale și sincere iar supărările, tragice. Drept pentru care, atunci când Lucas refuză politicos inimioara primită cadou de la micuța Klara (Annika Wedderkopp), aceasta se înfurie și inventează o poveste care îl transformă în exhibiționist pervers.
Stop joc. În momentul ăla, încetează să mai conteze că Klara are un frate mai mare care tocmai ce-a descoperit că există porno pe internet, sau că sunt într-un oraș foarte mic, se cunosc toti între ei de-o viață iar Lucas chiar nu este genul de om care ar face asta. Importantă este doar convingerea din capul oricărui părinte, când vine vorba de o experientă traumatizantă: copilul nu minte. Se pornește avalanșa. Apar psihologi, polițiști și avocați care întorc problema pe toate părțile. Curând, Lucas este catalogat drept pedofil. Toți prietenii lui, danezi vajnici, cu care până mai deunăzi trăgea băute și planifica grătare, îi devin dușmani. Normalitatea se întoarce pe dos și, într-o fracțiune de secundă, Lucas se trezește singur și hăituit.
Suntem într-o comunitate restrânsă, în care locul bărbatului și cel al femeii sunt clar delimitate iar nucleul central și principala zonă de confort și siguranță este familia. Bețiile masculilor sunt sălbatice și, cumva, fiecare secvență pare că se poate termina cu un danez cu nasul roșu care intră cu un cerb pe umăr, îl trântește pe masă și anunță mândru că a adus de mâncare. Femeile sunt mame, antreprenoare și formatoare de opinii. Ele stau de fapt la baza urii asumate și active la adresa lui Lucas.
The Hunt e un film rece și sec despre cât de ușor un zvon se poate transforma în realitate, despre cât de repede se poate pierde încrederea și cât de fragile sunt de fapt prieteniile.
Thomas Vinderberg (cot la cot cu Lars Von Trier) este tăticul Dogmei 95. Regulile dogma erau necruțătoare: hand-held obligatoriu, doar lumină naturală, fără coloană sonoră, fără sărituri în timp sau spațiu, etc. Se voia o mișcare care să genereze filme puternice doar datorită poveștii și actorilor. Primul film Dogma a fost Festen (1998), semnat tot Vinterberg, cu o poveste despre abuzuri sexuale și copii dar, de data asta, fără vreo neînțelegere la mijloc. Odată cu The Hunt, regizorul revine la tema pedofiliei dar mutarea problemei pe umerii eroului nevinovat anulează orice posibilitate de comic-absurd-sadic, acea alternanță de registre care face din Festen o experiență amețitoare și cutremurătoare. The Hunt e ca o ghiulea. Odată fitilul aprins, e clar că urmează explozia, se știe cine va fi victima, rămâne doar de văzut dacă mai rămâne ceva de strâns de pe urma lui. La începutul filmului, atmosfera idilică a micuțului orășel danez e în ritm de Moondance, al lui Van Morrison. În final, e liniște.