TIFF 2015: Câteva noutăţi şi nişte Daneliuc

Pentru a ne face o idee despre ce s-a văzut la ediția nr. 14 a Festivalului Internațional de Film Transilvania, am invitat două tinere critic de film, doi foarte tineri cinefili care au trecut prin workshop-ul de cinema pentru liceeni Let’s Go Digital!, o cronicară culturală împătimită a Clujului (în general) și a TIFF-ului (în special) și o traducătoare & jurnalistă culturală care are o relație de 10 ani cu festivalul. Recolta lor cinematografică de anul acesta o găsiți mai jos:

Dos Disparos (r. Martín Rejtman)

Vin la TIFF din 2006, aproape în fiecare an, aproape de fiecare dată ca spectator şi la fiecare ediţie descopăr filme pe care probabil nu le-aş fi văzut dacă n-aveam ocazia să mă plimb semi-neghidat prin sălile din Cluj. Aş fi văzut mai devreme sau mai târziu Rams/Hrútar de Grímur Hákonarson, care a primit premiul secţiunii Un Certain Regard la cea mai recentă ediţie a festivalului de la Cannes – e un film făcut după o reţetă câştigătoare şi sunt sigură că o să mai circule mult. În schimb, aş fi ratat Dos disparos/Două împuşcături de Martín Rejtman, care după synopsis părea un film cu un adolescent neînţeles şi nu e ca şi cum n-aş fi văzut destule filme din astea. De altfel, mi-a luat vreun sfert de oră să intru cu adevărat în poveste – premisa e că protagonistul se împuşcă fără vreun motiv clar de două ori, în cap (mai întâi!) şi apoi în stomac, dar scapă fără mari complicaţii. Cântă într-un cvartet la un fluier de lemn și sunetul se aude alterat, cu ecou, dar asta e principala diferență. În plus, filmul nu e numai despre el – focusul se mută pe mama lui, pe o colegă nouă, pe o vecină cu trei fii excentrici. Fiecare povestește ceva care e parțial jenant și foarte comic. Fiecare e conștient de prezența celorlalți, dar preocupat în principal de soarta lui. Asta dictează cine intră în poveste, când iese din ea și cum se gestionează situațiile de criză – de exemplu, când o femeie, într-o mașină cu alte două persoane, încearcă să se scape de un purice. Trebuie urmărit cu atenție, cu încordare de tip blink-and-you've-missed-it și fără vreo așteptare că filmul va explica ceva a doua oară. Dar cred că e clar că așa va fi, dacă de la început protagonistul se împuşcă fără vreun motiv clar de două ori, în cap (mai întâi!) şi apoi în stomac. (Irina Trocan - Acoperișuldesticlă.ro) 

Im Keller (Ulrich Seidl) & Goodnight Mommy (Veronika Franz)

Aș fi putut să mă-ntorc acasă și după prima zi de TIFF de anul ăsta, pentru că am văzut consecutiv două filme care parcă n-au lăsat loc de altele.

Im Keller îți rămâne încleștat de creier ca o proteză dentară independentă și încăpățânată, care strânge foarte tare din dinți, și care când te obișnuiești cu durerea, mai zvâcnește câte un pic, ca nu cumva să uiți de ea. Am încercat de-a lungul vieții să îmi extermin frica de pivnițe pentru că mi se pare irațională. Din cauza/datorită lui Ulrich Seidl, când aud de pivnițe nu îmi mai e frică, ci doar simt cum un număr nedefinit de valuri opărite intermitent cu un număr nedefinit de valuri de gheață îmi trântesc corpul într-o stare de inerție. Dar repet, în niciun caz din frică - ci dintr-o conștientizare foarte abruptă că oamenii din filmul lui există, și e posibil să ne cumpărăm nectarine de la același minimarket. Și când merg pe stradă și văd lumina aprinsă la gemulețele alea de la nivelul solului, da, există posibilitatea să fie aprinsă pentru că o elevă prodigioasă repetă în toiul nopții la pian. Dar proteza dentară încăpățânată o să molfăie bucățica de creier dominată de fiecare dată când o să trec pe lângă gemulețele astea și o să înlocuiască eleva prodigioasă din capul meu ori cu femeia aia goală care stă în patru labe într-o cușcă, cu bărbatul ăla care geme pentru că stăpâna lui îi suspendă coaiele în aer, sau cu femeia care își ține bebelușii din plastic în cutii și le cântă și îi leagănă, și îi pupă și îi mângâie, iar la sfârșit îi așează în tăcere la loc în cutii și îi îndeasă în rafturi.

De parcă nu era de ajuns, m-am dus imediat după la Goodnight Mommy, regizat de cine altcineva decât iubita lui Seidl, care îi scrie majoritatea scenariilor și care a venit cu ideea și pentru Im Keller - Veronika Franz. Nu știu cum s-au găsit, dar sunt suflete pereche (mă rog, nu suflete, că n-au - să zicem minți pereche). Dacă după Seidl am rămas cu proteza înfiptă în creier, după Veronika am rămas cu privirile celor doi gemeni blonzi și perfecți din rolurile principale înfipte în retină. Corpurile lor din bronz, mici și agile, o fugăresc pe mama proaspăt operată la față prin casa lor mare, care are o grădină mare, care duce înspre o pădure mare - un spațiu care deși nu e deloc înzăpezit sau întortocheat, aduce a labirintul din The Shining, în secvența cu fuga. N-am mai mâncat nimic în ziua aia, n-am mai putut să am conversații cordiale de festival. Și nici la minimarket nu știu dacă mai vreau să mă duc. (Teona Galgoțiu)

The Duke Of Burgundy (Patrick Strickland)

Evelyn (Chiara D'Anna) este menajera Cynthiei (Sidse Babett Knudsen). Cynthia este foarte dură cu menajera sa care reușește să o indispună constant și, într-o zi, Evelyn este „pedepsită". În urma acestei sancțiuni, cele două femei se îndrăgostesc una de cealaltă. Dragostea lor este una neconvențională, în care Cynthia domină, iar Evelyn este dominată. Însă dorința menajerei de a fi schingiuită constant începe să le afecteze relația.
În cel de-al treilea film al său, după Katalin Varga (2009) și Berberian Sound Studio (2012), Peter Strickland a reușit în sfârșit să-și consolideze stilul cinematografic, devenind un regizor pe care orice cinefil interesat de evoluția cinematografică contemporană ar trebui să-l urmărească. Inspirat de filmele horror din anii '60 și '70, mai ales de sub-genurile „giallo" și „sexploitation", Strickland continuă demersul din filmul său precedent. Regizorul a croit o poveste de dragoste atipică care excelează din punct de vedere narativ, dar mai ales din punctul de vedere al atmosferei, al ritmului, al senzualității și, în același timp, al sensibilității. Singura alegere pe care o face Strickland în defavoarea filmului este aceea de a insera momente umoristice, probabil din dorința de a mai oferi câteva secvențe care să destindă ambianța hipnotică. Dar, având în vedere că se disipă continuitatea transei pulsatoare pe care a construit-o cu măiestrie, opțiunea devine veriga slabă a filmului. (Marc Solomon)

10 ani de la Moartea Domnului Lăzărescu (r. Cristi Puiu) / Stream of love (r. Agnes Sos) / Aliyah Dada (r. Oana Giurgiu)

Anul ăsta TIFF a fost special pentru mine si pentru că a fost al zecelea consecutiv. Și fiind al zecelea an tot la TIFF s-au celebrat și 10 ani de la Moartea domnului Lăzărescu. ȘI asta m-a marcat și pe mine. M-a emoționat să fiu acolo, să revăd echipa, să revăd filmul, să retrăiesc emoțiile de atunci. Țin minte și acum ca și când a fost ieri. După ce acum zece ani am văzut filmul am simțit foarte puternic că ceva s-a schimbat, că e pe cale să se schimbe ceva, că filmul ăsta înseamnă ceva. Și că va urma ceva altfel după. În materie de film, de abordare, de recepționare, de spus povești. Trăiam deja de aproape zece ani în afara României și am simțiti atunci că filmele și poveștile românești poate vor ajuta și ele la o altă poveste. Și cred că am avut dreptate.

Filmul care mi-a rămas cel mai înfipt în minte de la TIFF-ul ăsta e Stream of love / Valurile Iubirii, al lui Agnes Sos. Documentar filmat într-un sat maghiar din Transilvania în care bătrâni povestesc cu candoare, ghidușenie, onestitate debordantă despre viața lor sexuală de acum și din tinerețe. Filmul emoționează, atinge, te amuză. E o mică bijuterie. De neratat. Ce m-a întristat e să aflu la Q&A cum sătenii ce apar în film au fost ulterior ostracizați în sat de restul comunității. Un sat catolic, un sat unde nu toată lumea consideră acceptabil să talk about sex.

Un alt film pe care îl consider un must see de dus prin școli și de arătat și dezbătut pe seama lui e filmul Oanei Giurgiu. Aliyah DaDa, primul film (cred) din România care povestește despre evreii din România, care spune pe nume unor lucruri, articulează niște episoade istorice despre care poate nu e comfortabil să vorbim, dar despre care cam e cazul să fim conștienți. Un film bogat în informații, pe care e bine să îți faci timp să le analizezi și procesezi. (Anca Fronescu)

Daneliuc take #1

La #tiff2015 a fost (și) retrospectivă Daneliuc. În 1980, Mircea Daneliuc regiza al doilea lungmetraj și juca rolul principal în cel mai mișto film românesc care s-a făcut vreodată (și n-am crezut că vreun alt film va bate Mere roșii al lui Tatos sau Reconstituirea lui Pintilie sau Meandre al lui Săucan) - Proba de microfon. O poveste de dragoste ca o furtună, între un operator de televiziune (un absolut superb Daneliuc, care a ales să joace și rolul principal pentru că era mai simplu pentru filmarea cadrelor - mustața, pantalonii tunați, vocea grăbită, neputința de a-și exprima sentimentele) și o fată voluptuoasă (o vulcanică Tora Vasilescu, uaaai, ce actriță în anii de glorie) cu o situație nu prea bună într-o țară și-ntru-un timp în care era sănătos să asculți de regulile socialiste. Apar în cadru o România literară, o referință la Lelouch, discul Songs of Love and Hate al lui Cohen - toate într-un film trecut prin cenzură (Daneliuc post-vizionare ne spune că îl plăcea cenzorul și așa nu i-au tăiat mai nimic din filme). E superb, superb, trist, trist, absolut minunat, film la care râzi nebunește și-apoi plângi în pumni. Și-n anii ’80 oamenii se îndrăgosteau la prima vedere, și-atunci sufereau ca dracu’ din amor. Nimic nu s-a schimbat, și totuși totul. (Cătălina Miciu)

Daneliuc take #2

Am plecat la TIFF chitită să văd măcar un film din retrospectiva filmelor lui Mircea Daneliuc, pe care l-am redescoperit recent și care mi se pare în mod cert cel mai important regizor pre-decembrist. „Măcar (un singur film)” s-a transformat în „doar”, dar a fost o adevărată revelație. Ca majoritatea filmelor lui Daneliuc, Vânătoarea de vulpi se înscrie pe filonul filmelor care critică contextul socio-politic al epocii – povestea este a unui țăran care încearcă să se opună colectivizării masive din anii ’50. A fost făcut în 1980, același an în care a regizat și Proba de microfon, un experiment ciné-vérité, cu sunet tras în priză directă, o abatere de la canonul post-sincronului. Însă cred că Vânătoarea de vulpi este cel mai curajos din punct de vedere formal și cel mai evident modernist film al regizorului: narațiunea este fragmentată, iar cronologia este dezordonată, pentru că secvențe-cheie din film sunt reluate, de fiecare dată modificate, fie din montaj, fie din încadraturi. Probabil că doar atitudinea contestatară a lui Daneliuc i-a înlesnit realizarea unui demers atât de sofisticat stilistic și de subversiv. Vânătoarea de vulpi a fost făcut într-o perioadă de dezgheț ideologic, datorat cumva tot lui Daneliuc, care la sfârșitul anilor ’70 a organizat un grup de cineaști, printre care și Alexandru Tatos, Stere Gulea, Iosif Demian și Dan Pița, care au semnalat nenumăratele abuzuri ale caselor de film prin memorii redactate, scrisori deschise și întrevederi cu diverși responsabili din interiorul mecanismului de stat. Pentru că totuși mesajul politic al filmului nu corespundea schemei cerute de Partid, a fost trimis să ruleze numai în zone rurale ale țării, ceea ce face recuperarea filmelor de dinainte de ’89 ale lui Daneliuc (și ale altor regizori valoroși) cu atât mai necesară. (Ioana Moraru)