Tinerele speranţe de la GOPO (I) - Ana Maria Guran şi Tudor Platon

Îmi doream de mult să fac actorie. Am avut norocul să mă descopere Nae (Nicolae Constantin Tănase -n.r. ) la Ideo Ideis și să mă întrebe dacă vreau să particip la casting pentru Lumea e a mea. Dacă nu se întâmpla asta, aș fi dat oricum la actorie, dar sigur nu ar fi fost la fel.

***
Nu am avut niciodată un model concret, dar mereu am luat câte ceva de la fiecare om pe care l-am întâlnit, fiecare om pe care l-am văzut în filme sau spectacole. Am învățat foarte mult de la Nae și de la echipă, mai ales acum că am crescut și am realizat mult mai clar cum e să vrei să faci ceva după facultate și să îți urmezi visul până la capăt.

***
Au fost foarte multe momente mișto: de la faptul că oamenii de acolo nu făceau mișto dacă încercai câte o idee, până la momentul în care am filmat violul și am realizat că atât Nae, cât și ceilalți oameni au o căldură incredibilă! Am realizat în seara cu scenă violului că actoria este o explozie de sentimente. Am ascultat vocea lui Nae care îmi explica ce simte Larisa până am înțeles până la capăt niște sentimente de care nu credeam că sunt capabilă.

***
Moment nasoale... Oboseală, poate? Mă făcea uneori să nu mai fiu atât de atentă, dar în același timp era și un lucru normal. Știu că la scena de la spălătorie mi s-a făcut rău de la soare și am făcut o cădere de ceva, în așa fel încât nimic din jurul meu nu mă făcea să mă simt bine. Cu toate astea, mă bucur că s-a întâmplat. A fost un moment care mi-a dezvăluit că, oricât de rău mi-ar fi fost, nu m-aș fi oprit sub nicio formă. Era tot ce îmi doream în momentul ăla.

***
Proiectul favorit? Nu am avut așa multe proiecte, iar cel mai mare a fost ăsta. Lumea e a mea este o perioadă din viață mea care nu o să dispară niciodată. Poate o să treacă timpul și nu o să mă gândesc mereu la asta, dar nu o să uit niciodată cum stăteam în ultimele seri de filmare la mare și îmi montam filmul în cap. Voiam să știu măcar puțin cum o să iasă, chit că era doar în imaginația mea.

***
Lista e luuuungă! Niciodată nu știi cine ți-ar putea ieși în cale. Aștept fără să îmi doresc neapărat pe cineva anume, dar cu siguranță aș vrea pe parcursul vieții mele să mai fiu alături de echipa Lumea e a mea. Chiar dacă nu o să joc alături de ei.

***
Vreau teatru și film, clar! Sunt diferențe mari între cele două, ceea ce le face minunate. Nu vreau un singur tip de rol, vreau să fac orice și să reușesc să înțeleg orice personaj și orice situație.

 

 

Când eram în gimnaziu, eram bun la matematică. Olimpiade, concursuri prin județ și prin țară, chestii nu prea importante. Când am ajuns la liceu, am văzut că nu prea îmi mai merge cu matematica, așa că m-am apucat de fotografie. După aceea, m-am decis că asta e ceea ce aș vrea să continui să studiez și, cum în țară nu există o școală de fotografie în adevăratul sens al cuvântului (iar să plec în afară nici nu îmi trecuse prin minte), am zis că cel mai apropiat domeniu de studiu ar fi la secția de imagine de la UNATC. Așa că m-am apucat să mă uit la filme când eram prin clasa a 9-a sau a 10-a. După, au început pur și simplu să se lege lucrurile. N-am avut niciodată un plan B în legătură cu studiile sau cu ce o să fac dacă nu îmi iese cu filmul. Tot în perioada în care eu treceam de la una la alta, tata experimenta încercând să devină apicultor și mă gândesc că dacă n-ar fi ieșit cu UNATC-ul, m-aș fi îndreptat într-acolo.

***
Cu siguranță se schimbă foarte des oamenii care mă inspiră. În momentul ăsta e Eugene Smith, pentru că nu îl interesează atât de mult fotografia în sine, ci o folosește pentru a reuși să înțeleagă ceea ce fotografiază, practic o folosește doar ca pe un mediu de comunicare. Acum vreun an mă fascina Robby Müller. Încă îmi place, mai ales pentru modul în care reușește să se reinventeze în funcție de fiecare regizor cu care lucrează. Înainte de Müller, era Haskell Wexler, pe care îl apreciam pentru felul în care reușea să facă din cinema un mod de viață fără a-și altera viața privată, trăgând-o înspre rutina cinematografului, ci mai degrabă invers.

***
Cel mai mișto moment la o filmare? Unul dintre ele: acum un an, în timp ce filmam undeva la vreo 200 de km de București, noapte, munte, frig, circulație întreruptă, o colegă din echipă a luat niște suplimente pentru sportivi de performanță (nu știu exact cum se numeau). Nu a trecut multă vreme și, cu surplus de energie, a început să vorbească în rime, apoi să cânte freestyle. Era ultima zi de filmare și eram toți vai de mama noastră, dârdâind de frig, îmbrăcați cu trei straturi de haine, însă acompaniați de muzică bună. A fost frumos.

***
Cel mai nasol? Eram la filmarea unui videoclip și mă tot suna mama insistent și eu îi tot închideam. Când am sunat-o înapoi, am aflat că bunica fusese transportată de urgență cu salvarea la București, din cauza unei tumori pe creier.

***
Proiectul favorit? De obicei este cel recent film la care am lucrat. Emoția care se creează atunci când termin un film aduce cu ea o satisfacție care se transformă într-un soi de fetișizare a obiectului. Asta până când văd prima dată materialul și totul se năruie. Am terminat filmările la Pipa, sexul și omleta, regia Ana-Maria Comănescu. Încă nu am văzut întregul material, dar cred că o să iasă un film bun.

***
Mi-ar plăcea să lucrez cu Herzog la un documentar.

***
Acum vreo doi ani mi se părea foarte tentantă  ideea unui western. Cred că  mă atrage continuare, însă filmul trebuie să fie color.