Tom Wilson: experimentul Bucureşti

„Am făcut un scurt care se numeşte Before the fall şi un lung care se numeşte The Bucharest experiment, amândouă buget 0, adică probabil 250, tot timpul spun că am cheltuit 250 euro, dar nu ştiu exact cât am cheltuit, au fost aşa câteva drumuri la ţară, am avut nişte expenses, dar a fost efectiv bani 0, fără casă de producţie, fără echipe de suport, fără nimic. Şi mie îmi place genul ăsta de film. Acuma lucrez cu o casă de producţie pentru reclame şi chestii de genul ăsta şi vezi, săptămâna trecută am făcut ceva cu Vodafone, cu ciobanul, chestii de genul ăsta. Dar îţi dai seama imediat când ai o echipă şi ai un producător şi ai banii pe care cineva i-a investit, e mult mai multă presiune asupra ta. Tot timpul am fost fan filme şi regizori care lucrează cu actori neprofesionişti, gen Ken Loach. Când foloseşti oameni neprofesionişti, ei pun suflet în ce fac. Pentru un actor e un job, şi se implică, dar pentru ei e numai un job şi urmează altceva, dar când iei pe cineva, e complet altă pasiune şi e interesant să lucrezi cu ei, să-i antrenezi. Şi e o problemă în Romania că sunt puţini actori buni şi toţi regizorii se plâng de chestia asta. Sunt, nu vreau să zic că nu sunt, sunt nişte actori fenomenali, îmi place foarte mult cea care a fost în Poziția Copilului, Luminiţa Gheorghiu, dar mie îmi place faptul că digital film making şi revoluţia digitală înseamnă că eşti liber să nu mai fii dependent de baza asta de talent şi eşti eliberat complet să nu te duci pe calea asta, să dai altor oameni o şansă.”

„Eu voiam numai să pun întrebări.”

„Voiam să fac un film despre revoluţie şi anii ‘90 şi mă gândeam să fac un documentar, dar mi se pare că într-un fel, prin ficţiune poţi să ajungi la adevăr într-un mod şi mai profund, pentru că noi avem concepţia că un documentar spune adevărul despre ce s-a întâmplat. Știi, când se întâmplă ceva în societate, hai să facem un documentar despre asta, dar în documentar nu există obiectivitate, există numai un punct de vedere şi mi se pare că dacă faci o variantă ficţională, poţi să spui nişte chestii pe care nu poţi să le spui altfel. Şi oricum, filmul mi se pare că e un mediu care spune adevărul prin ficţiune, adică noi mergem la film ca să vedem nişte chestii esenţiale, nişte fapte fundamentale despre ce înseamnă să fim oameni, the human experience, prin poveşti inventate. Aşa face filmul şi aşa am încercat să fac. O mare parte din film e 100% adevărat. De exemplu, am un interviu cu fostul şef de la SRI, care spune nişte chestii care sunt destul de şocante despre Securitate şi ce s-a întâmplat la revoluţie, deci sunt nişte bombe adevărate acolo, dar e combinat cu elemente ficţionale şi e bine ca oamenii să nu ştie care e care, numai la sfârşit îţi dai seama de fapt ce s-a întâmplat. Și voiam într-un fel să transmit starea de dezorientare şi de debusolare completă care a fost în anii ‘90, când oamenii nu ştiau ce s-a întâmplat şi nici în ziua de azi nu ştiu ce s-a întâmplat, adică nimeni nu cred că o să afle niciodată adevărul despre revoluţie, au distrus multe documente şi sunt oameni care au interese să nu iasă niciodată şi voiam într-un fel numai să arăt chestia asta, să atrag atenţia, să zic uite ce a fost şi să pun întrebări. Cred că de la documentare, într-un fel, oamenii vor răspunsuri, eu voiam numai să pun întrebări.”

„E bine să provoci oamenii, să gândească un pic”

„Mi-a plăcut foarte mult că am fost inclus în zilele filmului românesc la TIFF, adică am fost văzut ca un regizor român, a fost foarte tare, şi în New York  la Making Waves o să fiu şi mă bucur mult că într-un fel am fost acceptat. La TIFF a fost reacţie fenomenală, am avut două screenings full, nu am avut unde sta, eu stăteam în picioare, nu am avut loc, juriul a stat în picioare că nu au avut loc şi am fost super impresionat. Acum merge la Leeds International Film Festival şi o să aibă un screening la Lisabona la o chestie mai mică şi tot aştept răspunsuri, adică am trimis la festivaluri, dar e greu, pentru că sunt singur. Acuma aş dori să am pe cineva care full time numai trimite aplicaţiile. Cred că o să fac premiera singur (în Bucureşti) şi aş fi super fericit daca aş avea un soi de distribuţie, dar piaţa e aşa de mică, adică chiar dacă eşti Porumboiu, dacă eşti Mungiu, dacă eşti Puiu, nu câştigi bani şi nici distribuitorii nu fac bani, deci e greu să fii distribuit şi sunt atât de puţine cinematografe în România, nu ştiu, mi-a zis Porumboiu, sunt 40 sau ceva în ţară”.

Ar vrea ca oamenii să îi vadă filmul „Pentru că este despre un experiment de manipulare psihologică de care foarte puţini oameni ştiu.” Printre personaje se perindă Mircea Toma, Justin Capră („inventatorul român care chiar e inventator şi chiar un personaj”), fostul şef SRI, un afacerist român foarte renumit.

» citeste mai departe