Tom Wilson: experimentul Bucureşti

„La SRI a fost foarte amuzant, că voiam să fac un interviu cu oamenii din SRI şi cred că am fost prima persoană care a stresat SRI-ul, am dat telefoane, am trimis e-mailuri, am sunat la ei, şi cred că am fost prima persoană care a încercat să streseze SRI. Dar e un film care a împărţit oamenii in două, adică sunt unii care nu suportau şi credeau că e într-un fel nerespectuos să ficţionalizezi o perioadă neagră din istoria României. Şi mă bucur, adică nu voiam să supăr oameni, nu voiam să fiu intenţionat controversat, dar mi se pare că dacă faci un film, cel mai nasol rezultat este ca oamenii să fie indiferenţi, ştii aah, a fost ok. E bine să provoci oamenii, să gândească un pic. Sunt convins că unii cred ce ştie omul ăsta despre România, vezi de treaba ta. E ok, mă bucur că oamenii cred asta, că într-un fel există din păcate un complex de inferioritate faţă de străini, în sensul în care, dacă vine un străin sau ceva, e mai important, şi nu e corect. Dar din păcate, sunt străin aici şi astea sunt condiţiile în care trebuie să lucrez, adică nu pot să zic că nu mă ajută, aş minţi dacă aş spune că nu profit din asta. Mă bucur într-un fel şi îmi dă o expunere şi înseamnă că chiar pot să schimb chestiile, chiar pot să influenţez politic situaţia, dacă The Economist spune că, nu ştiu, cineva din politică e corupt sau uite situaţia asta nu e corectă, înseamnă că influențează situaţia. Orice ziarist vrea să facă asta, eu nu vreau numai să raportez, eu vreau să schimb situaţia, să provoc o discuţie, să fac oamenii să gândească despre clasa de politicieni pe care o avem. Mi se pare că sunt atât de mult lucruri care să fie zise despre societatea şi situaţia acuma în România.”

Un bubble mai românesc

„După 10 ani de zile cred că am pierdut ochii mei de străin. Oamenii cred că am o perspectivă diferită, dar după 10 ani de zile cred că am o perspectivă la fel ca tine, pentru că mă enervez pe aceleaşi chestii despre Bucureşti şi despre societate şi îmi plac aceleaşi chestii despre, şi ce e interesant, când mă duc înapoi în Anglia sunt şocat de ce văd acolo. Adica mă mir, ajung în Londra acuma şi sunt wow, cât de bogată este societatea în Anglia şi uite cât de mulţi bani au, ajungi la Tate Modern, cum au construit asta cu banii publici?” Și acum, prietena mea e româncă, zi de zi vorbim numai în română, vorbesc cu prietenii numai în română, trec zile intregi în care nu vorbesc engleză deloc, deci aş dori să cred că nu sunt expat de genul ăsta care stă într-un bubble. Trăiesc într-un bubble, adică toţi din zona asta trăim într-unul, dar măcar e un bubble mai românesc decât într-un bubble de expats. Tot timpul spun că sunt imigrant, expat e un termen din-ăsta pentru oamenii de fiţă care vin dintr-o ţară bogată la o ţară mai săracă, dar mie îmi place să cred că sunt imigrant, am venit să muncesc într-o altă ţară.”

Despre situaţia cu Roşia Montană crede că „ a născut o mişcare în civil society care e complet nouă. În România am avut anii în care s-a format un soi de clasă de mijloc şi imediat acum a ieşit la suprafaţă, adică oamenii care sunt educaţi şi au joburi decente şi au bani şi timp să se intereseze la un nivel mai profund politic si de situaţia socială. Şi astea cu protestul bicicliştilor şi Roşia Montană e nouă speranţă pentru România. Cred că înseamnă că urmatoarea prostie pe care vor să o facă, cu gaze de şist sau ceva, e deja acolo o mişcare care e pregatită să sară la apărare. Dar e păcat ca am aşteptat atât de mult, adică am aşteptat mai mult de 20 de ani. Într-un fel mi se pare problema cu gazele de şist mai importantă ca Roşia Montană, gazele de şist o să polueze pânza freatică de apă pentru generaţii şi oamenii de acolo sunt dependenţi de apă. Dar, na, asta e acuma, cred că generaţiile noastre o să vadă o bătaie pentru resurse, din cauza schimbărilor climatice şi a faptului că folosim resursele mai repede decât producem. O să fie mare război după apă şi chestiile de bază la care nu o să mai avem acces şi cred că o să vedem nişte schimbări majore în generaţiile noastre”. Îi admiră foarte mult pe cei de la Casa Jurnalistului şi crede că ei „sunt un soi de reminder al faptului că situaţia politică din România nu este normală” şi că ar trebui să fie spirjiniţi financiar, ca să poata continua, „mi se pare genul de chestie pentru care oamenii ar trebui să fie pregătiţi să dea, nu ştiu, dau 50 lei pe lună la Casa Jurnalistului ca să facă oamenii ăştia treaba pe care o fac.”

Nu ştie dacă o să mai plece de aici. Uneori îi face cu ochiul Scandinavia, dar ştie că dacă ar ajunge acolo, s-ar urca pe pereţi de plictiseală: „dupa Bucureşti, orice oraş de genul ăsta ţi se pare foarte plictisitor.” Poate ar merge şi Berlin, dar acolo sunt atâţia oameni care fac ce face şi el. Un lucru e sigur, în Anglia nu se întoarce: „pe bune, chiar nu-mi plac englezii, mi se par foarte reci şi prefăcuţi, şi în Anglia e o societate obsedată de clasa socială şi imediat cum începi să vorbeşti, eşti judecat din start după accent.”

Ar schimba destule lucruri şi în România, de la prejudecăţile faţă de etnia romă, la sistemul de educaţie „care tot spune că românii sunt daci plus romani, care e o mitologie, adica România e o ţară multiculturală, sunt turci, sunt musulmani, sunt lipoveni, sunt saşi, sunt evrei, sunt ţigani şi tot felul de minorităţi şi ar fi bine dacă oamenii ar fi mai deschişi”. Şi traficul, ar schimba traficul din Bucureşti: „Am condus motociclete în India, şi e mai uşor în India.” Dacă e ceva care chiar să îl enerveze e „orice intersecţie cu statul: te duci şi stai la 5 birouri, şi te duci, şi nu ai ştampila asta şi, ştii, la un moment dat îţi vine să plângi, e Kafka direct, e 100% Kafka.”

Oricum, când trage linie, îl enervează mai multe chestii despre Anglia decât despre România. Experiment reuşit?