Tom Wilson: experimentul Bucureşti

Omul. Legenda.

Tom Wilson se trage dintr-un orăşel aflat între Manchester şi Leeds, un loc idilic, cu dealuri şi o industrie moartă, în care e frumos să creşti şi din care e musai să fugi. A studiat politică, filosofie şi economie la Oxford, „pentru că îl interesează foarte mult şi tot timpul a vrut să scrie”. La facultatea asta au dat check-in şi Tony Blair sau David Cameron, printre alţii, pentru că „efectiv dacă vrei să intri în politică sau dacă vrei să lucrezi în civil service cum spunem noi, sau pentru o bancă în Londra, asta este şcoala pe care o alegi.” În loc să devină prim ministru, Tom a decis să se mute în spaţiul danubiano-pontic în 2002, cu prietena lui româncă. Ştia că nu vrea să rămână în Anglia, „pentru că în ziua de azi, când termini facultatea e foarte greu să fii freelance, trebuie să fii neapărat în Londra, pentru că acolo e centrul media, chiria e enormă şi înseamnă că trebuie să ai un job şi în spare time să faci proiectele tale artistice, să faci film, să scrii, să faci desene, orice vrei”. Prietenii făcuţi în multele călătorii cu rucscac în spate prin Carpaţi au contribuit şi ei la salvarea lui Tom din ghearele corporatismului britanic. Politica încă îi face cu ochiul, însă partidele şi compromisurile care vin la pachet, nu prea, aşa că prea curând nu-l vedem prim ministru.

Până să ajungă la Oxford, Tom făcea încă de mic drumuri regulate la magazinul de discuri second hand. La 8-9 ani era obsedat de viniluri şi asculta The Beatles, Led Zeppelin, The Police „şi alte chestii din-astea”. La 15-16 ani, a rămas trăsnit în faţa unui performance realizat de Beck cu The Dust Brothers, la festivalul V95, şi a zis că asta vrea şi el să facă, aşa că a cumpărat două platane. A început să se joace cu hip-hop, raggae, funk, soul şi când a ajuns la facultate a făcut un club night o dată la 2 săptămâni, pentru că în Oxford nu avea unde să iasă, era „ca şi cum te duci la Regie şi stăteai în colţ cu o halbă şi voiai să omori pe toată lumea”. Aşa că s-a distrat făcând acest eveniment, a adus dj-ii preferaţi şi a câştigat suficient cât să îşi mai cumpere discuri. A continuat să se distreze şi o dată ajuns în Bucureşti, unde a pus muzică prin toate locurile şmechere, de la Ota, la Embryo, Amsterdam Grand Cafe, Otherside, B52 sau faimosul Web. Despre Web spune că „e un mit şi într-un fel e interesant că atunci nu eram prea încântat, noi ne-am plictisit. Eu personal eram aşa „Aoleu, Web din nou, mamă! Şi acum, ca orice nostalgie a devenit uau ce vreme, dar de fapt dacă te gândeşti mai limpede, era tot ca în ziua de azi, tot erai plictisit. Într-adevăr, a fost frumos, era singurul loc în care puteai să te duci şi să asculţi muzică electronică. Şi a fost frumos că a fost o comunitate de oameni, dar aceeaşi chestie, destul de claustrofob, ca în Bucureşti în ziua de azi, ieşi şi vezi că toată lumea ştie pe toată lumea, toţi au fost combinaţi într-un fel, „ah el a fost cu ea care a fost cu nu ştiu cine”. Între viaţa de noapte de aici şi cea din Londra, însă, o alege oricând pe cea de aici – „acuma mă simt foarte necomfortabil în cluburile din Anglia pentru că în fiecare noapte e câte vreo bătaie, drogurile sunt mult mai prezente, adică în Londra e cocaină non-stop, oamenii sunt foarte aroganţi. Adică aici măcar poţi să te relaxezi, să te distrezi, să dansezi. În Anglia oamenii nu dansează pentru că sunt prea cool.”

Cu muzica a lăsat-o mai moale când a simţit că începe să arate ca un job şi să devină plictisitor, aşa că acum preferă să meargă să asculte alţi dji, cum ar fi Rusu, Flore, DJ Rock sau Bogman. Joburile de om serios au fost „tot felul de chestii mici, adică tot timpul am încercat să fac jurnalism, am scris pentru presa britanică (..), au apărut nişte chestii despre România, am lucrat şi cu ong-uri, cu Romani Criss, care e o organizaţie pro-romă- asta mă interseaza super mult, situaţia cu ţiganii -, am lucrat cu niste proiecte Phare, chestii de genul ăsta. La un moment dat făceam tot felul de chestii, scriam săptămânal pentru Ziarul Financiar, în engleză, scriam la Business Magazin, am lucrat la Radio România, făceam o emisiune săptămânală în engleză pentru ei. Drumul meu a fost presă scrisă-radio şi am făcut radio pentru BBC, Deutsche Welle, oameni de genul ăsta. Şi din radio am început să fac mici documentare şi dup-aia am început să fac filmuleţe pentru web-siteuri pentru BBC, chestii de genul ăsta. Şi din asta am început să fac regie, filmuleţe, documentare mai mici şi după, regie-regie. Deci da, a fost progresie normală.”

Colaborarea cu revista Elle a început printr-un articol apărut în The Face, „care pentru generaţia mea a fost un soi de Dazed & Confused. Pentru mine a fost cea mai tare revistă de style, a fost mult mai funny şi mult mai ironică decât Vice şi Dazed&Confused, eu am fost fan în copilărie. Am crescut la un oraş în care toată lumea era îmbracată în sportswear, aşa super cocalar, şi îţi dai seama, să cumperi The Face şi să vezi modă şi cultură şi filme, a fost o ieşire într-o altă lume.“ Tom a ajuns să scrie un articol despre România pentru The Face, Roxana Voloşeniuc (editor şef Elle România) l-a remarcat şi a scris la rândul său despre articol, Tom era „mai tânăr şi mai băgăcios“, aşa că i-a propus Roxanei să scrie pentru Elle şi aşa a început. „Am scris despre chestii destul de negative despre modă şi despre reviste de femei, ştii, de ce femeile nu trebuie să citească reviste de femei şi au fost super deschişi, adică niciodată nu mi-au zis Hai Tom,calmează-te!. Deci sunt super recunoscător în continuare că mă tolerează. Şi mie îmi place să scriu pentru ei, chiar am o libertate.”

Tom a mai scris pentru Dazed & Confused şi „alte chestii de genul ăsta”, dar şi-a dat seama că unele lucruri le faci mai mult ca să dea bine în CV, şi că nu faci o carieră din asta. Aşa că, numai bine, a început să facă film.

The Bucharest experiment » citeste mai departe