Toni Erdmann: dramă deghizată în comedie despre un tată totem şi fiica lui corporatistă

Sunt două tipuri de oameni pe lumea asta, pe de o parte, cei serioşi, organizaţi, consecvenţi, care îşi fac liste, îşi împerechează şosetele după ce le spală şi se trezesc la prima alarmă şi, pe de altă parte, cei care se simt confortabil cu puţin haos în viaţa lor. Se pare că aceste trăsături de caracter nu sunt moştenite genetic.

Ea încearcă să navigheze în lumea nemiloasă a corporaţiilor, un univers plin de consultanţi şi experţi, unde costumul contează mai mult decât persoana şi o excursie de shopping la mall cu soţia clientului poate să-ţi aducă mai multe puncte decât o idee bună. E un mediu unde empatia e tratată ca vulnerabilitate şi unde detaşarea emoţională pare să fie cel mai mare atu. Şi nu e scenă mai bună în film pentru a demonstra această detaşare ca secvenţa unei partide de sex ratate, ce poate fi citită în dublă cheie: inversarea raportului de forţe social între bărbat şi femeie dar şi preluarea de către fiică a unei arme din arsenalul tatălui, imprevizibilitatea. E o întrebare interesantă aici, femeile, pentru a supraviețui într-un mediu dominat de bărbaţi, trebuie să se adapteze nu numai vestimentar ci şi comportamental şi emoţional? „Dacă aș fi feministă, nu aș tolera bărbați ca tine”, spune protagonista. E un film feminist? Regizoarea, în multiple interviuri date după lansare, pare să refuze această interpretare, considerându-şi personajul mai degrabă gender-neutral. Bineînţeles, o dată filmul ieşit în cinematografe fiecare are dreptul la propria interpretare. Eu, nepricepandu-mă la astfel de chestii, aş zice că mediul corporatist e doar un decor pentru a da personajului credibilitate.

El e pe rând un tată ignorat, Toni Erdmann-life coach şi ambasadorul Germaniei la Bucureşti. Tatăl e prin excelenţă un agent al haosului, imprevizibil şi şarmant, cu o bucurie copilărească în a-şi asuma alte personalităţi. E forţa care mişcă povestea mai departe şi umorul vine în parte şi din faptul că fiica află în acelaşi timp cu spectatorul ce poveste nouă a mai inventat. Pe cât reprezentaţia e pentru a o scoate pe fiica lui din amorţeala încercării de a urca pe scară ierarhică, pe atât pare să aibă o plăcere ascunsă pentru refularea în aceste personaje care ascund adevărata persoană, aceea a unui bătrân care nu mai e băgat de nimeni în seamă. E ceva înduioşător în încăpăţânarea cu care insistă să-şi salveze fiica în ciuda reticenţei ei şi cu siguranţă e o legătură specială între tați şi fiice, o nevoie primordială da a proteja şi îndruma, indiferent de vârstă.

Regizoarea reuşeşte foarte bine să-şi îmbrace şi să-şi dezbrace personajele, atât fizic cât şi emoţional, şi să le conducă spre un moment de catarsis emoţional veridic. Acest moment este împărţit în două secvenţe. Prima, o interpretare plină de patos subtil a piesei Greatest Love Of All (Whitney Houston), singurul moment în film când cei doi par să joace în aceeaşi echipă. A doua, o îmbrăţişare între fiică şi o formă totemică a tatălui.

La cele 162 minute, durata filmului poate speria anumiţi spectatori, dar aşa cum remarcă şi regizoarea, atunci când începi să scoţi secvenţe dintr-un film e posibil să-i distrugi ritmul şi un film care tehnic e mai scurt să pară mai lung. Mai mult decât atât, reducând complexitatea e posibil să răpeşti personajelor posibilitatea de a-şi împlini potenţialul. Dacă e o chestie mişto la filmul asta e că reuşeşte să obţină un echilibru fragil între dramă şi comedie şi refuză spectatorului un final facil. În ciuda întregului spectacol distanţa dintre cei doi s-a micşorat doar cu câţiva milimetri.

***
Toni Erdmann a avut premiera la Les Films de Cannes a Bucarest 2016 și rulează în prezent în cinematografe din toată țara. Urmărește programul aici.