Top 5 filme româneşti din 2018 (1)

Flavia Dima | Emil Cătălin Vasilache | Victor Morozov | 18 Dec 2018

Câte 5 filme românești din 2018, alese de critici și regizori după preferințe. Și așezate în ordine alfabetică. Prima parte: Flavia Dima, Victor Morozov și Emil Vasilache.

VICTOR MOROZOV:

Lemonade (r. Ioana Uricaru)

Acum câteva zile căutam să-mi ridic ajutorul de locuință în Grenoble, Franța (CAF). Clădirea cu pricina e traversată de tot soiul de oameni, între care m-am recunoscut: est-europeni care vorbesc o limbă stâlcită, africani, studenți săraci - deci, un eșantion destul de fidel al marginalilor. Întâmplarea face ca, în momentul în care i-am înmânat cartea de identitate, doamna de la ghișeu să-mi mărturisească că și ea e româncă. De acolo, discuția a prins să se anime altfel; limba română crea ceva ca o complicitate între noi. Și dintr-odată mi-a venit în gând personajul Mălinei Manovici, așa că n-am mai ezitat: Lemonade merită menționat, în ciuda câtorva slăbiciuni, măcar și pentru că dă în sfârșit contur chinurilor marginalului-imigrant român - adică unei realități care nu mai poate fi ignorate.

Soldații. Poveste din Ferentari (r. Ivana Mladenovic)

Tot despre marginali - ba chiar despre marginali care se apropie de condiția unor paria, deci „invizibili” în ochii societății – e vorba și în debutul Ivanei Mladenovic. Soldații e un film foarte curajos - atât prin ceea ce arată, cât și prin felul fresh, deloc complexat de înaintașii Noului Val, în care o face. E un film ce demonstrează că, deși trăim vremuri în care tendințele homofobe par a fi legiune, un punct de vedere contrar, care privilegiază empatia și descoperirile (descoperirea unui teritoriu în perpetuă metamorfoză: Ferentariul; dar și a unor chipuri noi: „Digudai” și Schiop), e încă posibil.

Fotbal infinit (r. Corneliu Porumboiu)

Porumboiu avea nevoie de distanță față de proiectul central Gomera, astfel că a revenit cu acest film mic, hazos și sincer. Fotbal infinit oferă, după mine, două lecții importante despre cinema: prima, că tot mai des filmele „mici” - făcute cu modestie și interes nedisimulat, între producții mari, cum a fost și cazul lui Un beau soleil intérieur al lui Claire Denis - reușesc să spună ceva cu adevărat intim despre viziunea unui cineast; iar a doua că, din câte se vede, Porumboiu e dintre acei regizori la care pînă și filmele „de periferie” conțin idei de mizanscenă cu carul și sunt demne de tot interesul.

Un prinț și jumătate (r. Ana Lungu)

Un prinț și jumătate e cel mai franțuzesc film românesc in ages – și (nu doar din această cauză) filmul din 2018 pe care l-aș revedea iar și iar. Sunt un mare fan al cinemaului Anei Lungu - și al acestui fel de a face film, în general: Ana Lungu vorbește despre ceea ce cunoaște cel mai bine, adică lumea acestor young adults în derivă, la frontiera dintre două vârste. Abordarea regizoarei - care e de altfel cât se poate de pertinentă pentru acest „cinema al vecinătății” - ține de un model economic de talie redusă: echipă restrânsă, subiect abia schițat. Foare actual prin tematică, Un prinț și jumătate are și panaș vizual, și umor delicat, și o doză de straniu specifică basmelor din noaptea timpului.

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (r. Radu Jude)

Spre deosebire de filmele de mai sus, Barbari e doar începutul reflecției - nu e un film de văzut pe replay, ci o deschidere către un proiect intelectual mai amplu. Jude spune adevăruri care supără, și de aceea e teribil de valoros într-un peisaj intelectual destul de reticent când vine vorba de idei forte. Dacă Barbari nu curge la fel de lin ca Aferim!, este pentru că noul film nu se limitează să arunce cu aluzii rasiste o dată la trei cadre, ci deconstruiește mult mai sistematic meandrele unor tare încă în vigoare. Iar sursele sale de inspirație trebuie căutate înspre cineaștii cei mai ascuțiți de ieri și de azi: Straub/Huillet, Lanzmann, Godard. Jude confirmă cu Barbari că, în lumina fluctuațiilor dramatice pe care le înregistrează societatea aproape zilnic, cinemaul său e dintre cele de vârf.

Victor Morozov are 20 de ani și studiază Artele Spectacolului la Universitatea din Grenoble. Cinemaniac în răspăr cu lumea de-afară. Cititor din plăcere, recenzent din compulsie. Îl găsiți și în Dilema veche, unde meșterește la cronica de film de câteva luni.

***
FLAVIA DIMA:

Fiindcă am scris deja despre majoritatea acestor filme, notele de mai jos nu sunt neapărat analize propriu-zise, sau punctuale - ci mai degrabă note luate de la o oarecare distanță, după ce atât filmele acestea cât și receptarea lor (mi) s-a mai sedimentat.

Distanța dintre mine și mine (r. Mona Nicoară, Dana Bunescu)

Mi se pare fascinant cum, în acest film, vocile a două regizoare cu absordări și tehnici atât de distinctive (aproape antinomice) se împletesc în jurul figurii hipnotizante și multifațetate a Ninei Cassian. Rezultatul este un portret exhaustiv și coerent al unei personalități care poate părea idiosincratică pe alături, prin mijloace formale care pot părea astfel - interviul tip talking heads condus de Nicoară, îmbinat cu found footage, unde Bunescu pare să folosească experiența de la Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (r. Andrei Ujică) pentru a-și stabili un propriu registru auctorial, construind un narativ aproape exclusiv prin montaj. Dincolo de asta, nu pot să n-aplaud elementul feminist al acestei producții, creația unei triade de femei extraordinar de puternice și de cerebrale care stau în linia 1 a industriei locale de film, care fac un film despre o poetă cu viziuni transgresive în versurile ei, în pozițiile ei politice și, mai ales, în raport față de rolurile de gen tradițioanale și de poziția femeii-artist.

Fotbal infinit (r. Corneliu Porumboiu)

Personal, prin filmul acesta am realizat că cinemaul lui Porumboiu este unul despre o criză a mijloacelor de expresie, imperfecțiunea și polisemia limbajului (textual și cinematografic); despre elementele interșanjabile ale unor structuri puternic înrădăcinate și aparent monolitice, folosind același umor cu tente balcanice ca întotdeauna. Totodată este un film ce explorează cu finețe conceptul subiectivității - alt concept recurent în filmele regizorului - atât prin conținut cât și prin episoade întâmplătoare dincolo de controlul direct al lui Porumboiu (cum ar fi cel în care Ginghină senior ține un discurs despre cât de mult îl impresionează un tablou care este hidoșenia absolută a pământului), într-un moment în care cinemaul de artă pare extrem de axat pe a transmite un Weltanschauung unilateral și inechivoc al autorului. Mă bucur mult și că Filmul de Piatra (la ideea lui Andrei Dăscălescu) a organizat unul dintre cele mai neaoșe evenimente din istoria sa - o deschidere de festival pe stadionul Ceahlăul, cu o proiecție open-air a filmului și un meci jucat după regulile trasate de Ginghină în film. Momentele în care cinemaul se revarsă în afara ecranului mereu sunt cumplit de puternice și de emoționante pentru mine.

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (r. Radu Jude)

Speaking of which, ce alt moment din cinemaul românesc al anului 2018 este mai profund impresionant decât tabloul de final din Barbari - cel al spectacolului de reconstituire militară al Marianei Marin, unde ficțiunea pluristratificată, adesea meta-cinematografică a filmului se izbește în plin nu doar cu fapte teribile din istoria României, dar și cu realitatea imediată a trecătorilor pe Calea Victoriei, într-o seară de august? Radu Jude izbutește din nou să facă un film cum nu s-a mai văzut în cinemaul local (de data asta, cinema politic cu tente godardiene), cu una dintre cele mai puternice și intelectuale protagoniste care s-au pomenit în cinemaul local. Piesa-companion a lung-metrajului, Cele două execuții ale Mareșalului (pe care Jude o numește o comparație pe generic, în detrimentul termenelor de video sau scurt-metraj), este de asemenea o mostră interesantă de cinema, unde montajul este folosit pentru a explora aceleași laitmotive - falia dintre real și fictiv, imagine și ideologie, reprezentare și interpretare.

Soldații. Poveste din Ferentari (r. Ivana Mladenovic)

Un debut exploziv care reușește să bifeze multiple premiere - primul lungmetraj despre o relație homosexuală, primul lungmetraj în care nu există whitewashing al persoanelor de etnie și în care personajele albe nu sunt în majoritate, în care se discută fățiș despre conflicte de clasă și despre efectele homofobiei, și tot așa. Nu în ultimul rând, e un film pe care ni-l dă pe Adi Schiop pe ecran într-un rol absolut meta (jucând un personaj bazat pe un altul bazat pe propria sa biografie - if that makes sense) și pe splendidul Vasile Pavel Digudai, un talent înnăscut care sper să devină noul Vlad Ivanov, dacă mă întrebi pe mine. Mladenovic este atrasă de o lume cumva tragi-comică a marginalilor din Balcani - vezi videoclipul ei pentru Fata de pe plajă - și este o voce extrem de promițătoare în rândul tinerei generații de cineaști post-Val care trebuie neapărat urmărită îndeaproape în viitor.

Touch Me Not (r. Adina Pintilie)

Am mai scris pe despre Touch Me Not destul de mult, așa că pentru a evita riscul de a mă repeta - personal, cred că cel mai relevant film al unui autor românesc de la Lăzărescu încoace, și nu doar prin prisma succesului său în circuitul internațuonal. Whoa, big words, I know - însă cred că filmul Adinei Pintilie punctează un moment important în ascensiunea atât a formulelor autoreflexive și experimentale ale cinemaului înspre mainstreamul cinematografic, alături cu un discurs care militează pentru incluziunea unor voci, corpuri și identități din afara normativului. (Totodată, reacția toxică pe mediile sociale după ce a câștigat Ursul de Aur - mă uit la tine, Dan Negru, prostalăule - arată cât de înrădăcinate rămân încă atitudinile tribaliste și reacționare împotriva cărora lucrează, implicit, un film ca acesta.) Nu-i un film pentru oricine, chiar și-așa, dar pentru cei care se deschid dialogului propus de Pintilie, este revelatoriu.

Flavia Dima este critic de film și colaborează cu publicații precum Acoperișul de Sticlă, FILM MENU și Kinoscope. Co-selecționeră la Filmul de Piatra. Sarajevo & Berlinale Talents, Locarno Critics Academy Alumni și membră în jurii la festivaluri de film. Speră să publice mai mult de un singur articol în Variety și Indiewire, în viața asta.

***
EMIL CĂTĂLIN VASILACHE:
Filmul prezintă întâlnirea dintre două tinere lesbiene, una - o persoană care își asumă deschis sexualitatea, activă în comunitate și în mediul social din care face parte, cealaltă - pasivă, nehotărâtă și timidă, venită dinafara Bucureștiului, nepregătită să își accepte până la capăt identitatea. Cele două se cunosc pe internet, sub pretextul unei foste iubite comune și după o serie de întâlniri virtuale, ajung împreună. Dimensiunea queer a filmului e pusă într-un context social ceva mai larg, și anume stilul de viață al unei subculturi alternative în București - capitală est-europeană cu influențe vestice. Petrecerile la care merg fetele, vestimentația lor, căutările artistice ale personajului Florentinei Năstase și raportul dintre cele două creează fresca documentară a unei generații.
 
Un prinț și jumătate (r. Ana Lungu)
 
Urmărind un tip de univers artistic, boem și blazat, Ana Lungu construiește o poveste cotidiană cu valențe de basm, în care protagoniștii - ce împrumută prenumele actorilor care îi joacă - sunt purtați printr-un quest de găsire a prințului modern. Un trio neconvențional, Iris, Marius și István, trăiesc împreună în casa lui Marius, un tată divorțat ce încearcă să-și mențină contactul cu fetița sa. Iris încearcă să se reabiliteze după moartea iubitului ei, iar cei trei petrec o bună bucată din film discutând despre viață, moarte și literatură. Asta până când Iris află de existența lui László, un bărbat din Covasna, actor, scriitor și pasionat de călărie. Cei trei pornesc din București spre ferma acestuia, iar drumul se dovedește a fi unul anevoios, pe parcurs prietenia lor fiind testată. Un prinț și jumătate se abate cu o sensibilitate aparte de la o structură narativă clasică și făcând asta, își permite să exploreze dialogul și ambiguitatea personajelor pline de specificități și quirks-uri personale.
 
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (r. Radu Jude)
 
Un apogeu al demersului pe care Radu Jude l-a început în 2015 cu Aferim! încoace, „Îmi este indiferent” e pe alocuri tur de forță, pe alocuri poveste intimă, în ambele cazuri ilustrând lupta Marianei (Ioana Iacob) - personaj surogat al lui Jude - care încearcă să ilustreze printr-o paradă organizată de primăria capitalei, masacrul evreilor din Odesa. Alternând între un limbaj literalmente scos din cărți de filozofie politică și unul colocvial, de miștocăreală – uneori chiar în interiorul aceloraşi secvențe – efectul iluzionist este diminuat. Mariana se prezintă de la început, privind în camera de filmat, ca actriță în acest film, iar cadrele, uneori compuse din culori primare a la Godard, alteori ilustrând scene de infanterie, sau momente intime din apartamentul Marianei, servesc ca suport polemicilor purtate pe toate planurile între ea și combatanții săi.
 
Pororoca (r. Constantin Popescu)
 
Un thriller înrădăcinat atât în estetica cinemaului european de artă, cât și în reminescențele noului val, Pororoca vorbește despre upper-middle class-ul Bucureștean în contact brusc cu o realitate urbană dusă la extrem. Un film ce mizează foarte mult pe actorie, cu precădere pe cea a lui Bogdan Dumitrache, care joacă rolul unui tată a cărui fiică este răpită de sub ochii lui. Dispariția ei duce la drama lui interioară, urmărită aproape la milimetru pe ecran în cele trei ore și treizeci și două de minute ale filmului. Conflictul cu familia, forțele de ordine, dar mai ales cu el însăși, conferă spectatorului libertatea de a aprofunda la cald o dimensiune psihologică, la care obiectivitatea noului val nu i-a permis până acum accesul. Degradarea, dramatizarea și imaginile dezumanizante - ca ecouri ale stării interioare a protagonistului - și acel București ba torid, ba noros, acoperit de ploi, reprezintă câteva dintre elementele tari, de extreme cinema, cu care se joacă Constantin Popescu în film.
 
Soldații. Poveste din Ferentari (r. Ivana Mladenovic)
 
Ecranizare liberă după romanul cu același nume al lui Adi Schiop, Soldații cuprinde, fără a-și dori să fie exhaustiv, povestea - impropriu spus - de dragoste între Adi, un doctorand în manele și Alberto, un fost pușcăriaș, ambii locuind în Ferentari, fiecare din rațiuni diferite. Tonul romanțat folosit în carte este diminuat și capătă alte valențe în film. Astfel, relația celor doi, acum lipsită de un narator, pare mai stângace, pe alocuri comică, plusând în schimb pe condiția lor, urmărindu-l cu precădere pe Alberto. Filmat în locație, multiplele secvențe documentare, mizanscenate sau nu, captează momente de viață din Ferentari. Iar folosirea în mare parte a unor actori neprofesioniști sau a locuitorilor cartierului drept figurație, denotă preocuparea autoarei pentru mediul pe care îl explorează, mai degrabă decât pentru subiectul propriu-zis.

Emil Vasilache își direcționează energiile creatoare către scenaristică/ filmologie @UNATC. Încă nu a avut parte de marele breakthrough, se dă cu Bordwell, refuză cele trei acte și îl aruncă pe Syd Field pe geam în timpul liber.
Pin It email