Top 5 filme româneşti din 2018 (2)

IULIA BLAGA:

În 2018 au fost multe premiere, multe filme diverse și multe bune și foarte bune care m-au atins în grade și pe niveluri diferite. Iată cam cum a stat situația:

Fotbal infinit (r. Corneliu Porumboiu) și Un prinț și jumătate (r. Ana Lungu) - cele mai pe sufletul meu. Primul e un documentar despre libertate interioară, libertatea artistului și situația României post-decembriste spus cu subtilitate și umor, și trădând parcursul tot mai consistent al cineastului. Cel de-al doilea e o poveste intimistă despre prietenie, iubire, viață, cu un je ne sais quoi care te urmărește ca un abur.

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (r. Radu Jude) - cel mai rațional. Un film la rece despre reprezentarea istoriei pe marginea unei vini încă neasumate (masacrul de la Odessa).

Nu mă atinge-mă (r. Adina Pintilie) - cel mai curajos. O invitație onestă la un dialog despre intimitate care plusează de câteva ori, dar care își asumă toate riscurile.

Moromeții 2 (r. Stere Gulea) – cel mai reflexiv. Filmul unui sfârșit de lume, l-am citit și ca pe un avertisment despre o altă epocă ce riscă să se încheie.


Soldații. Poveste din Ferentari (r. Ivana Mladenovic) - poate cel mai bine gândit debut al anului. Un film pe muchie între realitate și ficțiune, care întoarce neajunsurile (unde ele există) în propriul avantaj.

Iulia Blaga este jurnalist și critic de film, co-editor si corespondent al publicației internaționale Film New Europe. La noi scrie în Suplimentul de Cultură și Harper's BAZAAR.

***
DRAGOȘ MARIN:

Alice T. (r. Radu Muntean)

Alice T. e departe de a fi cel mai reușit film al lui Radu Muntean, dar am găsit admirabil refuzul celor trei scenariști (bărbați) de a găsi explicații (dincolo de cea facilă și sumar expediată că e adoptată) pentru comportamentul volatil-impenetrabil al protagonistei și de a o victimiza, așezând-o în situații din care să ne „câștige simpatia”. 
Andra Guți, neînfricată într-un rol care îi cere să fie convingătoare/convinsă de miile de stări prin care trece de la o secvență la alta, duce admirabil filmul în spate. Una din primele secvențe cu Bogdana, mama sa (jucată de mereu impecabila Mihaela Sîrbu), e o demonstrație de forță și aduce aminte de unele dintre cele mai bune momente din filmele lui Muntean.

Dragoste 1. Câine (r. Florin Șerban)

Dragoste 1. Câine ar fi putut fi un slow burn de gen - cu personajele sale opace, atmosfera apăsătoare și setting-ul sălbatic. Dacă și-ar fi propus asta. Simion (Valeriu Andriuță), un pădurar care locuiește singur într-o cabană izolată de la munte, însoțit de câinele său, o salvează (?) și o adăpostește pe Irina (Cosmina Stratan), o tânără „de la oraș” ajunsă în munții patriei bătută și rătăcită în condiții misterioase. Cei doi intră repede în rutina oamenilor care locuiesc împreună, întrebând și aflând foarte puține lucruri unul despre celălalt. Impresia că Irina se află într-o stare de semi-captivitate, cu ușa descuiată dar conștientă că „nu are unde să se ducă”, plutește ca o amenințare permanentă, la fel ca urletele animalelor sălbatice și pușca de vânătoare a lui Simion. Șerban pare să fi scris un thriller curat, din care a scos apoi o mare parte din elementele de gen, mutând miza în altă parte. Elipsele rezultate, deși frustrante pentru orice spectator care nu e „pe felie” (și fac filmul să fie greu de vândut la public), sunt arme cu două tăișuri: lasă un mare gol în locul unde ar trebui să fie viața interioară a personajelor (întrevăzută în cazul Irinei, atunci când rămâne singură, ascunsă în cazul lui Simion, despre care se poate spune că e un “om aspru” și cam atât), dar generează tensiune și fac din film unul imprevizibil.

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (r. Radu Jude)

Într-un interviu, Radu Jude spunea că filmul care i-a ieșit e ca o „șaorma cu de toate”, iar asta se vede în special la nivel formal: e filmat pe 16 mm și pe digital (reconstituirea în sine); adună laolaltă fotografii, imagini de arhivă, secvențe din Oglinda lui Nicolaescu, lecturi din Isaac Babel și Giorgio Agamben, o mulțime de referințe literar-istorice, recomandări de carte (ca A Child at Gunpoint de Richard Raskin), name-dropping și citate puse direct în dialogurile personajelor („Adevărul are legătură cu propozițiile, nu cu obiectele”). Ansamblul e dens, profund original și stimulant la discuții în anul Centenarului, Coaliției pentru familie și contextului mai larg al ascensiunii extremei drepte. Din această răfuială a lui Jude cu istoria și cinematografia oficială, Biserica Ortodoxă, linia de Partid, automatismele nației, xenofobia ca normalitate, nu iese nimeni neșifonat. 

Pororoca (r. Constantin Popescu)

Pororoca pleacă de la o premisă extrem de simplă și eficientă. Tudor (Bogdan Dumitrache) iese în parc împreună cu cei doi copii, Maria (de 5 ani) și Ilie (de 7 ani). După o plimbare scurtă, cei trei ajung la locul de joacă, unde Tudor se așază pe bancă și începe să vorbească la telefon. Apoi Maria dispare fără urmă. Secvența dispariției, fără tăieturi de montaj și muzică extra diegetică, de aproape 20 de minute, e un adevărat tur de forță, bine gândit din mizanscenă. Și unul dintre cele mai bune momente de cinema românesc ale anului, motiv suficient să bage filmul pe lista aceasta. Filmul lui Constantin Popescu nu alunecă pe panta unui thriller de investigație (dacă nu punem la socoteală încercările lui Tudor, demne de Blow-up, de a reconstitui din fotografii dispariția fetei), ci se mulțumește să fie un studiu de personaj solid, susținut de un Bogdan Dumitrache intens, care își merită cu prisosință premiul de interpretare de la San Sebastián. Mai mult, fructifică ocazia unui pumn final în stomac, amintind de filme ca Dead Man’s Shoes, Kill List sau mai recentul și supralicitatul Burning.

Soldații. Poveste din Ferentari (r. Ivana Mladenovic)

Cu mai multe manele (100% mai mult Dan Bursuc) și mai puțin Street Delivery, filmul de debut al Ivanei Mladenovic alege să adapteze liber explozivul roman al lui Adrian Schiop din 2013, dar este fidel formatului episodic și spiritului acestuia, canalizând atenția asupra relației de co-dependență și jocurilor de putere dintre cei doi protagoniști, unul în căutare de intimitate și celălalt obișnuit din pușcărie să facă trafic cu a sa, pentru a obține beneficii imediate. Probabil și datorită faptului că lucrează cu non-profesioniști și pentru că nu vrea să supraliciteze polemicul, sexul se întâmplă în general noaptea sau între reprizele de negociere pe bani, țigări și pet-uri de Timișoreana. Sufrageria e mică, deci camera de filmat (a lui Luchian Ciobanu) nu e sfioasă și stă aproape de Vasile Pavel Digudai, uriașul aspru și „suflețelul” filmului (așa autentic încât vezi o întreagă lume în ochii lui) și Adrian Schiop, a cărui transformare din autor reflexiv, cu spirit confesional, în personaj-martor timid și reținut, e foarte revelatoare.
Mi-aș fi dorit (și ar fi fost de așteptat) ca filmul acesta să fi iscat mai multă vâlvă.


Dragoș Marin scrie la Film Reporter din 2011, a contribuit cu texte pentru publicații precum Cinemap, DoR și a avut mai multe apariții TV. Selecționer al ediției 2018 a festivalului de film Central-European din Timișoara.


***
IONUȚ MAREȘ

Distanța dintre mine și mine (r. Mona Nicoară, Dana Bunescu) - Pentru ingeniozitatea prin care Mona Nicoară combină portretul carismaticei scriitoare Nina Cassian cu un discurs lucid implicit asupra trecutului recent, în special asupra comunismului.

Fotbal infinit (r. Corneliu Porumboiu) - Pentru inventivitatea și lejeritatea cu care Corneliu Porumboiu discută lucruri serioase, filozofice. Pentru libertatea formală.

Nu mă atinge-mă (r. Adina Pintilie) - Pentru riscurile pe care Adina Pintilie și le asumă. Pentru îndrăzneală și pentru caracterul inovator, cel puțin pentru cinema-ul românesc.

Soldaţii. Poveste din Ferentari (r.Ivana Mladenovic) - Pentru amestecul stimulant de ficţiune şi cine-verite prin care Ivana Mladenovic pătrunde într-o lume marginală, evitând senzaţionalismul.

Timebox (r. Nora Agapi) - Pentru tandreţea şi generozitatea cu care Nora Agapi îşi portretizează tatăl, Ioan Matei Agapi. Pentru emoţia pe care o stârnesc fotografiile vechi şi fragmentele din filmuleţele de arhivă realizate de protagonist timp de decenii.


Ionuț Mareș este jurnalist, critic de film și selecționer al festivalului Ceau, cinema! din Timișoara.

***
ION INDOLEAN:

Anul ăsta am văzut destul de puţine filme româneşti, în ciuda celor foarte multe premiere. Nu ştiu dacă s-a înregistrat un record în acest sens, dar a fost în orice caz un an bogat şi plin de debuturi autohtone şi de stilistici alternative celui deja premiat şi aclamat internaţional în ultimul deceniu şi ceva. Aşa că voi alege la rândul meu filmele care mi-au plăcut şi care sunt fondate estetic pe aceste discursuri alternative Noului Cinema Românesc extrem de realist şi totodată aparent neglijent stilistic sau uneori prea mizerabilist şi negativist, de multe ori sărac narativ.

Cu toate că putea ieşi mult mai bine, fiind cam sărăcăcios şi pe alocuri facil, Dacii liberi (r. Andrei Gorgan, Monica Lăzurean-Gorgan) pune o problemă importantă: care ne sunt originile şi cum ne raportăm la ele. Filmul surprinde câteva poziţii extreme din sfera dezbaterilor publice naţional(ist)e şi încearcă astfel să fie exotic. Rămâne antologică şi pe undeva halucinantă intervenţia lui Gheorghe Funar, care după vizionarea la care am participat a venit la o discuție cu publicul şi a reluat cu multă convingere idei protocroniste, cum că dacii ar fi întemeietorii lumii. E tipul de film care ne aduce în faţă oameni pe care altfel nu i-am întâlni absolut niciodată şi ne face să conştientizăm în ce lumi paralele putem să trăim.

Moromeţii 2 (r. Stere Gulea) a fost pentru mine surpriza plăcută a lui 2018. Am mers la cinema fără aşteptări - şi nu pentru că nu aveam încredere în Stere Gulea, ci fiindcă treceam printr-o perioadă fără mare apetit pentru văzut filme -, dar cred că această continuare a găsit tonul şi cadenţa potrivite. Imaginea filmului poate fi asemănată unei serii de tablouri, ritmul poveşti e aşa cum trebuie, nu grăbeşte deloc, prezintă o societate pietrificată, aşezată, care nu ştie ce o aşteaptă şi unde relaţiile interumane s-au erodat de mult. Dezbaterea politică e de asemenea gradată cu multă sensibilitate de domnul Gulea. Fără să fie prea apăsat, discursul său rămâne însă în minte. Lecţie de viaţă şi de cinema.

Când am văzut Ouăle lui Tarzan (r. Alexandru Solomon), am simţit că e alt proiect care nu şi-a atins potenţialul. Subiectul e halucinant şi controversat, iar abordarea regizorului personală şi de apreciat pentru curaj. El pornește pe urma acelei legendare inițiative a lui Stalin, de a crea un hibrid om-maimuță, ideal al individului muncitor. Totul se petrece într-un laborator din Abhazia, pe litoralul estic al Mării Negre. Acum locul s-a degradat, cercetătorii au îmbătrânit, centrul e o ruină care încă funcţionează inerţial. Chiar dacă rămân la părerea că domnul Solomon a ratat pe undeva desăvârşirea subiectului, filmul are suflet, e inedit şi e făcut de cel mai important documentarist al generaţiei lui, deci trebuie văzut. Recomand şi cartea extrem de onestă despre genul documentar, scrisă de regizor. Fără să fie preţioasă ori să îşi propună extrem de multe, aş cataloga-o drept un demers lucid spre a găsi la alţi regizori acele forme alternative şi valoroase de a face documentar, la care se adaugă experienţele personale ale autorului. Pot spune că prin film şi carte, în 2018 l-am descoperit mai bine pe domnul Solomon şi am ajuns să îl preţuiesc şi mai mult ca cineast, dar şi ca om, cu toate că nu îl cunosc personal.

Cu Povestea unui pierde vară (r. Paul Negoescu), regizorul continuă tiparul succesului de public început la Două lozuri, numai că duce cadrul spre ceva ce e clar că îl interesează mai mult şi prin urmare stăpâneşte mai bine: acel moment între tinereţe şi maturitatea cea înspăimântătoare. Alături de momentele comice, filmul vorbeşte cu onestitate şi umor despre decizia de a te aşeza sau de a continua o existenţă liberă, dar poate că instabilă. Personajele mai intelectuale par iarăşi o miză pe care Paul o transferă dinspre preocupările intime şi extrem de personale. Într-un context al filmelor ultra-serioase şi cu pretenţii de mare artă, această dramedie ar trebui să facă filmul românesc mai atractiv pentru fanii multiplexurilor.

Un prinţ şi jumătate (r. Ana Lungu) mi s-a părut tipul de eseu personal unde cel mai important nu e curgerea poveştii, ci mai degrabă relaţiile intime surprinse între cei trei prieteni atât de buni, doi bărbaţi şi o femeie aflaţi între vârste. Fragilitatea relaţiei lor, de factură aproape onirică, nu e neapărat pusă la îndoială, ci mai degrabă prezentată sincer: cu bune, cu rele, mici certuri, scurte momente de bucurie, angoasă, ierarhii într-o perpetuă modificare, supărări de moment. Dar ceva îi leagă şi aduce înapoi mereu. E frumos cum regizoarea Ana Lungu a reuşit să transpună dinspre viaţa reală această amiciţie de-o viaţă, între actorii Iris Spiridon, Marius Manole, István Teglas.

Ion Indolean este critic de film și regizor. Filmul său de debut, Discordia, a câștigat premiul pentru cel mai bun debut românesc la TIFF 2016.

***
Citește și prima parte.