Top 5 filme româneşti din 2018 (3)

BOGDAN BALLA:

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (r. Radu Jude)

Ultimul film al lui Jude e un alt capitol de istorie alternativă în filmografia sa. Masacrul de la Odessa din 1941 și numeroasele crime împotriva evreilor comise în timpul regimului antonescian sunt în continuare foarte ușor trecute cu vederea, supuse negaționismului, mușamalizate. Regizoarea Mariana Marin (Ioana Iacob) vrea să pună în scenă un reenactment finanțat public pornind tocmai de la această premisă, doar că unul din funcționarii care îi aprobă proiectul îi cere să renunțe la „partea cu populația civilă”, să facă mai degrabă „ceva care să distreze prostimea” și să abandoneze astfel de idei controversate și acum în istoria României (în ciuda dovezilor incontestabile), care nu i se par deloc pretabile pentru un spectacol public de asemenea amploare. Jude ambalează un discurs politic bogat și multe referințe în ultimul său film, de la Oglinda lui Sergiu Nicolaescu (o glamurizare a vieții și activității lui Antonescu, care îl arată într-o perspectivă eroică), la Errol Morris, name-dropping, lecturi din Isaac Babel și trimiteri la referendumul Coaliției pentru Familie. Tendințele brechtiene ale filmului sunt de asemenea o adiție interesantă precum și faptul că Jude filmează în final reconstituirea, dar nu pe 16mm cum e și restul filmului, ci în digital, într-un limbaj de televiziune (formulă cât mai generală, cât mai neutră), marcând o ruptură de restul filmului. Jude de altfel declara într-un interviu că avea nevoie de acea ruptură „pentru a marca stilistic că eu ca regizor al filmului n-aș fi făcut niciodată un asemenea tip de spectacol”. Barbari e în esență un film acuzator. Acuzator față de Biserică, față de instituții și față de ce e înscris în mentalul colectiv privitor la triumful și eroismul pur al românilor în război.

My Life Rehearsed in One Leg (r. Bogdan Mustață)

Filmul lui Bogdan Mustață mi se pare un proiect foarte ambițios, nu doar pentru că se întâmplă să fie primul lungmetraj de ficțiune românesc filmat în 3D, ci mai ales pentru maniera sa de a aborda o structură non-narativă și non-linerară și în special pentru încercarea sa de a goli de semnificație și „naturalețe” jocul actorilor și a le înlocui cu imporvizații pe baza unor acțiuni. My Life Rehearsed in One Leg e mai degrabă un experiment vizual și narativ (sau mai degrabă de deturnare narativă) în care scenariul devine complet irelevant, iar ceea ce primează e de fapt maniera în care actorii dezvoltă ad-hoc „povești” pe baza unor acțiuni sau mișcări sugerate de regizor. Întrega poveste a accidentului vehiculată în film e doar un pretext pe baza căruia actorii inventează situații și moduri de raportări la diverse mișcări sau acțiuni, iar replicile actorilor nu mai au niciun fel de semnificație emoțională în sensul clasic al actoriei. Evident, formatul filmului nu a permis o distribuție foarte largă, iar proiecțiile s-au desfășurat în principal în cadrul câtorva festivaluri. My Life Rehearsed in One Leg e totuși un proiect de avangardă lăudabil nu doar pentru performanța tehnică, ci și pentru formula sa legată de raportarea la actor și la narativitatea cinemaului.

Seule à mon mariage (Belgia-România, r. Marta Berman)

Filmul de debut al Martei Bergman propune o explorare a alienării unei mame singure dintr-o comunitate romă săracă. Pamela își părăsește pe ascuns familia pentru a pleca în Belgia și a se arunca în brațele lui Bruno, pe care îl cunoaște online prin intermediul unei firme de matrimoniale. Orfană, având-o doar pe bunica ei, de care, în ciuda unor mici discordii, e foarte apropiată, Pamela crește singură un copil într-un sat izolat, subzistând din câștigurile bunicii ei ca solistă într-un taraf. Conflictele lor, deși tratate ca certuri mărunte și nesemnificative, ascund de fapt probleme mult mai complexe: de la reproșurile Pamelei că n-a fost niciodată trimisă la școală, la refuzul bunicii ei de a-i permite orice formă de independență sau de a-și găsi o slujbă, pentru că asta ar însemna să-și neglijeze copilul și gospodăria. Debutul Martei Bergman e îmbrăcat într-un discurs feminist care abordează problema rolului stereotip al femeii și care în același timp detaliază ambiția unei femei rome crescută în sărăcie de a lupta cu barierele analfabetismului, adaptarea la un context social vestic și ruperea de familie.

Timebox (r. Nora Agapi)

Documentarul Norei Agapi, proaspăt câștigător al Premiului pentru cel mai bun documentar în secțiunea Between the Seas a Festivalului de Film Documentar de la Jihlava, funcționează pe două planuri. Pe de-o parte, regizoarea construiește un portret al tatălui ei, Ioan-Matei Agapi, care timp de 30 de ani adună 21.000 de metri de peliculă filmând congrese ale Partidului Comunist, vizite ale lui Ceaușeascu sau ale altor persoane cheie ale Partidului, evenimente culturale și home movies. De altfel, Ioan Agapi mărturisește că a fost unul dintre fotografii de partid care au reușit să se apropie de Ceaușescu cât de mult cu putință. Tocmai de aceea, arhiva sa conține fotografii și materiale necunsocute până acum cu liderul. Nora Agapi inserează bucăți din arhiva tatălui său ca interludii între dialogurile lor și cadrele personale cu locuința lui Agapi din Iași, cu arhiva „pe viu”, role de film în cutii și antichități. Pe de altă parte, tocmai acest complex de tezaurizare compulsivă al tatălui ei e ceea ce determină celălalt fir al filmului, de data asta nu omagial, ci politic, pentru că Ioan Agapi se află de câțiva ani într-un proces de evacuare cu autoritățile ieșene, care nu oferă prea multe considerente legate de arhiva sa. Maniera în care Nora Agapi contextualizează și oferă un fundal arhivei mi se pare foarte abilă, mai ales pentru că așază pe primul loc semnificația istorică și personală a acestei colecții.

Touch Me Not (r. Adina Pintilie)

Imaginea cinemaului românesc în festivalurile internaționale a fost asociată timp de aproape două decenii Noului Val Românesc în toate formele sale de manifestare, în special în formule realiste, filme construite fie în jurul perioadei comuniste, fie în prezent, dar jonglând cu termeni deja consacrați: căsnicia, raportul dintre cetățean și instituții, problema emigrării, crima și consecințele ei morale asupra omului, etc. Touch Me Not al Adinei Pintilie nu marchează sau impune neapărat vreo nouă direcție, dar se depărtează major de standardele clasificabile ale filmului românesc și de fapt ale unei încadrări în general. Debutul lui Pintilie e conceput ca un hibrid între documentar și ficțiune, subsumat unui scop terapeutic: de ajunge la un soi de confort cu propriul corp, cu propria sexualitate și cu sexualitatea altora. Touch Me Not e un fel de investigație a intimității, într-un demers care își propune să demitizeze înțelegerea comună privind standardele de frumusețe.

Bogdan Balla studiază regie de film și scrie pentru Film Menu. Când e liber citește bell hooks și ar vedea Raúl Ruiz la infinit. Ar vrea ca mai departe să facă cinema queer.

ANDREEA LĂCĂTUȘ:

O dată cu scrierea acestor note nu pot să nu mă gândesc cât de necesară mi se pare existența unei platforme VOD cu filme de artă în general și în special cu filme românești recente. M-am bucurat să citesc un interviu pe această temă cu Cristian Mungiu și sper să se concretizeze cât de curând. În toată aglomerația acestui an, din cele 25 de filme apărute am văzut cam jumătate. Mai jos câteva mențiuni subiective:

Charleston (r. Andrei Crețulescu)

Poate că în bună măsură experiența vizionării a fost influențată de contextul în care l-am văzut- un mall cu branduri de lux din centrul Shanghai-ului, împreună cu încă vreo 20 de chinezi dintre care au ieșit cam jumătate în timpul filmului. Cel mai mult mi-a plăcut asumarea unui construct artificial, cu infuențe de absurd, de la decoruri, costume, cromatică și muzică la jocul actorilor și tempo.

Dragoste 1. Câine (r. Florin Șerban)

Pentru Cosmina Stratan și Valeriu Andriuță care găsesc modalitatea de a construi un tip de relație extrem de particulară din detalii subtile, fără să aibă la dispoziție desfășurări dramaturgice de forță.

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (r. Radu Jude)

Fără îndoială, preferatul meu dintre filmele lui Radu Jude, în primul rând pentru modul în care a construit un personaj feminin puternic, atipic pentru filmele românești și jocul fascinant dintre discurs și situație- dimensiunea intelectuală și cea concretă a lucrurilor par într-un permanent concurs care prilejuiește momente puternice, ironice, emoționante, reușind în același timp să întoarcă atenția la problematicile principale.

Pororoca (r. Constantin Popescu)

Un coșmar bine dozat, în care Bogdan Dumitrache face un rol care îți rămâne în memorie, construind un traseu pe care e greu să nu-l accepți ca justificabil. Cel mai mult am admirat felul în care au fost construite trecerile, plecând de la date concrete pe care le reia și adâncește până când devin extrem de intime și subiective, relativizând și interogând fiecare detaliu.

Soldații. Poveste din Ferentari (r. Ivana Mladenovic)

Mă fascinează, în ultima vreme, explorarea granițelor dintre documentar și ficțiune, iar filmul Ivanei Mladenovic mi se pare extrem de curajos în accesarea unei lumi față de care se întoarce capul de cele mai multe ori- și pare că s-a instalat acolo curioasă, fără menajamente, împingând limitele de acces în viața privată a unei comunități mult mai deschise decât ți s-a spus la școală.

Andreea Lăcătuş a absolvit, cu o licenţă şi un master în regie de film, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”. Andreea a făcut parte din Atelierul „Midpoint”, din Ponesice (Cehia), cu scenariul „Între marginile zilei”. A regizat scurtmetrajul "Bestia", prezent la mai multe festivaluri.

BOGDAN THEODOR OLTEANU:

O selecție în care criteriul folosit este mai degrabă intenția (atât cât pot intui și/sau specula) decât rezultatul final.

Alice T.

Un film care avea ingredientele să fie mare și nu e neapărat așa dar are trei lucruri care mi-au plăcut. 1. Scenariul care se ferește de verdicte și oferă mai multe piste de interpretare, dar nu o trasează gros pe niciuna dintre ele. Construiește niște partituri echilibrate, chiar cu riscul ca un actor sau altul să le dezechilibreze prin interpretare. 2. Regia lui Muntean are o nuanță nouă. Nu a pierdut nimic din rigoare dar s-a condimentat ici colo cu tușe ludice. Nu cedează în niciun moment controlul dar dă impresia că din timp în timp își permite să se relaxeze. 3. E un film despre adolescenți făcut cu adolescenți - gen în care cinemaul românesc nu are nici multe încercări nici multe reușite.

Dragoste 1. Câine.

Filmul lui Șerban evită aproape toate locurile comune din filmul românesc al ultimilor ani. Nu e nici o dramă de familie la bloc, nu e nici cu glumițe pe uliță și în pridvor, n-are nici corupție capitalistă, nici greaua moștenire comunistă. Este aproape o fabulă – personajele au doar prezent, există doar prin și pentru acțiunile pe care le vedem pe ecran. Indiciile privind trecutul lor sau clasa socială din care provin nu se oferă ci se refuză ca explicație. Pe ecran rămân un bărbat și o femeie, aduși acolo de o biografie - normal - dar dezbrăcați de ea în momentul intră în contact unul cu celălalt. Imaginea flirtează cu calofilia pe alocuri dar revine de fiecare dată (și repede) la necesar. Bravo pentru DOP-ul polonez, Marcin Koszalka. Aproape la fel de bun ca Oleg Mutu.

Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari.

Pentru spectacolul de pe Calea Victoriei, o bucată de cinema rară dacă nu unică, măcar pe la noi. Până acolo avem un film a la Jude - un subiect serios tratat fără solemnitate, fun and games, bucăți de film care par (dar nu sunt) incongruente unele cu altele, vodevil amestecat cu citate din Antonescu și Sergiu Nicolaescu. Un lung preambul pentru momentul din fața Palatului Regal când istoria este expusă într-o parcare cu tot cu cheia de lectură dominantă. Românii sunt eroici și rușii sunt nașpa și despre restul mai negociem. Finalul care sabotează (și salvează?) spectacolul este o conspirație între câțiva oameni din echipă. E gestul unui regizor care își impune propriul sens fără știrea și fără aprobarea colegilor. Progresism autoritar. Perfect.

Pororoca

Îți și își propune o chestie greu de dus - să stai trei sferturi din film cu un personaj care nu face aproape nimic. Ok, a trecut printr-o întâmplare groaznică, există o logică a acelei durate, dar timpul la cinema nu e ca timpul în viața pe bune și două ore sunt foarte mult. Dar îi reușește. Poate te mai deconectezi, poate te mai saturi uitându-te la Bogdan Dumitrache uitându-se în gol, dar efectele astea încap foarte ușor în construcția filmului.

Soldații. O poveste din Ferentari.

Cel mai necesar film al ultimilor ani. La fel ca materialul sursă (cartea lui Schiop) luminează o mulțime de colțuri în care societatea românească nu vrea să se uite: viața în pauperitate, cuplurile gay, marginalizarea unei minorități. O face într-un mod seducător, fără să țipe la tine, fără să îți ceară mai mult decât să te uiți cu atenție. Nu e ca la teatrul din ăla “politic” unde iau actorii un microfon și te ceartă că ai avut bani să plătești biletul. Reușește să rămână (și) un love story, are minima pretenție să accepți asta - că oamenii ăia sunt într-o relație la fel de validă și la fel de stricată ca orice relație.


Vezi și primele două articole din seria TOP 5.