Tu şi One World Romania la un date de 7 zile

Pentru că nici festivalul One World Romania nu îl poți numi simplu, Festival Național de Film Documentar și Drepturile omului, ci o experiență complexă, care te ajută să cunoști, să asimilezi, iar apoi, să argumentezi ceea ce crezi.

E locul acela unde, în fiecare an, 5 adolescenți, de oriunde de prin țară, sunt jurați. Sunt o echipă de pasionați de cinema cu ochi fulger care văd pe parcursul festivalului un număr de 10-12 filme documentare, dintre care trebuie să aleagă unul singur, pentru a-i oferi unicul premiu. La ediția din 2016, am făcut și eu asta. Pentru mine, One World a fost cel mai delicios date dintre toate. Ceilalți jurați și-au scris și ei experiența, puțin mai jos. Iar partea cea mai frumoasă este că festivalul caută alți 5 adolescenți neînfricați care să fie acolo, pentru ediția a 10-a!

First date

Date-ul meu cu One World a început ca în orice film american din anii ’90, care stilizează deja-mitul fetei care se mută în alt oraș, este transferată în altă școală și se îndrăgostește irevocabil de căpitanul echipei de baschet. Eram pentru prima dată pe bune în București, ațele de idei care îmi stârneau mintea și pe care le-am învârtit într-un eseu pe tema Europei în viitor, împingându-mă direct în juriul festivalului. A fost dragoste la prima vedere.

În prima zi când ne-am văzut m-a dus la MNAC, la un etaj superior din Palatul Parlamentului. În seara aceea de martie am fost la gala și party-ul de deschidere, unde mi-a făcut cunoștință cu o gașcă de oameni cu stea în frunte, cu care nu am rezistat să nu mă întâlnesc de mai multe ori de-a lungul anului. De fiecare dată îmi aminteau in flesh and bones cum mă simțeam la festival, într-un București petrecut în cinema-uri, într-un pub de lângă Universitate unde mâncam cu toții, și pe multe alte străduțe care duceau spre petreceri. Acolo am zbenguit prima dată pe manele electronice, care apoi mi s-au lipit ca plasturele de piele zgâriată (rană adâncă, lăsată de suflul rece al unor filme care m-au expus total, la suprafața unor situații dure și usturătoare).

When I fell in love

Apoi m-a rechemat, în fiecare dimineață, în fața unui cinematograf cu nume de fericire. Preferatele lui erau filmele documentare, despre care spunea că te fac mai aware, mai conștient de tine, de lucrurile și problemele generale din jurul tău. Am vizionat alături de el în acea perioadă 10 filme, cu subiecte care se concentrau mai ales pe aplicarea drepturilor omului în contexte și situații foarte provocatoare. Toate filmele văzute atunci mi-au pulsat tot empowering-ul necesar ca să înțeleg că este indolent să te mulțumești cu ceea ce ai, că cei de lângă tine au o nevoie enormă de ajutorul tău și că acum, mai mult ca niciodată, nu este nimic mai bun de făcut decât să iei parte la mișcarea pentru schimbare.

Alături de el am văzut Oriented, filmul despre care cred că avem cu toții nevoie să îl vedem măcar odată, pentru că prezintă, ca într-o explozie de kitsch estetic, un grup LGBTQ sfidând morala homofobă a conștiinței musulmane. Povestea din film este despre oricine, de fapt, care are curajul să se împotrivească sistemului, și reușind, este de-a dreptul încurajator. Alături de el am simțit ce înseamnă ca un film să îți dea acea senzație de shut down emoțional. Când am ieșit din sală, îmi tremurau scurt picioarele și vorbeam încet și greoi.

Asta s-a întâmplat cu Dancing with Maria, film care are în prim plan cariera unei profesoară de dans. Povestea tinerilor cu sindrom Down a fost clar cea mai puternică. Sub sprijinul Mariei, își acceptă corpurile și se îndrăgostesc timid unul de frumusețea mișcărilor celuilalt. Iar alături de el am exersat cel mai bine superputerea de a fi empatic, urmărind din rândul din spate povestea din Jenica&Perla. Mult timp m-am gândit ce aș fi făcut eu dacă m-aș fi născut una dintre cele două? Jenica, româncă, emigrează în Paris de mică, locuind o perioadă pe străzi, dar își urmărește visul de a se împlini profesional pentru ca în final, să reușească. De cealaltă parte, prietena ei Perla provine dintr-o comunitate rromă de la periferia unui oraș sârb. Se complace, renunță la școală și își pierde direcția, neavând un exemplu concret la care să se raporteze, cu toate că privind-o pe Jenica printr-o căsuță de video call, fața i se încrețește într-un regret neputincios. OWR a fost energia care m-a învățaț să înțeleg mult mai bine exemplele acestea de viață.

Când ieșeam de la film, mă îndrăgosteam de el și mai tare, pentru că mă conectam voce pe voce cu o lume pur vibrantă, schimbând între noi păreri și susținându-le sus și tare. Auzeam Cum ți s-a părut filmul? după fiecare proiecție, parte pentru că era datoria noastră ca jurați, să ajungem împreună la un acord în ceea ce privește filmul care să copleșească trofeul (un bol plin de awareness pills), dar se datora și acestei dorințe mișto de a discuta despre film. În ultima seară de festival, am prezentat motivația, scrisă împreună după ce am dezbătut subiecte și mesaje, pentru care am ales Oriented ca film câștigător. A fost prima dată când eram pe o scenă și nu m-am zbârlit toată de emoții. Mi se părea așa natural să fiu acolo și mi-am dat seama cât de bine mă simțeam în preajma lui.

One World mi-a arătat cum este să fii om; care nu își părăsește țara chiar și sub foc de arme, care prin dans își descoperă corpul și mintea, care bate la ușa Europei pentru a se adăposti de război, om care se sacrifică pentru a lăsa urmașilor secvențe pe film din prezent. Iubirea asta de festival este o desfășurare continuă de umanitate brută, copleșitoare. Pe care cred că cel mai bine o poți simți ca jurat, căci poveștile tuturor chipurile de pe ecran rămân înscrise în tine și responsabilitatea lumii de a-i ajuta devine brusc și minunat, și a ta.

Liceeni din toată țara, fie că vă place să vă înfundați în scaun la cinema pentru o zi întreagă, sunteți cu filme în cap, sau debate-ul fără frică vă curge în sânge, șansa de a fi jurați este pentru voi. Se adaugă și o lecția de conștientizare alternativă, care se face practic, prin voi-spectatori în fața realității din film - cel documentar fiind în sine, un portal către o lume nefiltrată, tratată la rece, cu acel potențial uriaș de a oferi educație civică cu adevărat puternică. Iar cum fiecare dintre noi are un barometru al toleranței, după o experiență OWR, nivelul crește crește și vom fi mult mai capabili să înțelegem realități care au loc poate la mii de kilometri de sala de cinema, iar și mai mult, să respectăm și să apreciem părerile celorlați, care uneori pot să contrazică viziunea personală. Dar asta face ca totul să fie atât de divers și uimitor! Așa că, juriul celui mai mișto festival de film documentar e pe bune locul unde trebuie să ajungeți, între 13-19 martie.

Și nu o zic doar eu. O mână de jurați fantastici vă povestesc și ei cum este să dai nas în nas cu One World, să vă țineți în brațe o săptămână, și după să nu-i mai dați drumul din suflet never and ever, căci suntem convinși că nu am putea sau am vrea să facem altfel.

One World. One Love.

One World m-a făcut să-mi dau seama cât de mică sunt

De fiecare dată când mă arunc într-o tiradă entuziastă despre One World, și cât de mult m-a ajutat One World, spun același lucru. Sub diferite nuanțe, dar același lucru: că One World m-a făcut să-mi dau seama cât de mică sunt. Când am intrat în juriu, eram clasa a zecea, organizam evenimente caritabile la Interact Triumph și scriam lucrușoare despre drepturile comunităților LGBTQ și Romani prin reviste online cu un reach relativ mic. Făceam voluntariate și eram oarecum mândră de cât de implicată mă credeam: nu mă simțeam neapărat mare, dar consideram că impactul meu, asupra lumii, asupra oamenilor, era destul. Eram autosuficientă. Și asta pentru că e ușor să crezi că știi ce chestii se întâmplă în lume. Că e destul ce faci și ca ajuți mult. Sau că tu nu poți să ajuți mai mult, și că ori nu e nevoie ca tu să ajuți, ori că se va găsi altcineva care să o facă. Și, evident, nu e așa. Eu am avut nevoie de documentarele dureroase pe care le-am văzut la One World ca să devin mai conștientă, mai aware. Cu fiecare documentar văzut, cu fiecare problemă reprezentată de documentarul în sine, mă simțeam mică, și și mai mică, și din ce în ce mai mică, până când nu am mai putut să suport cât de mică eram și cât de mică sunt.

One World m-a motivat și m-a învățat să cred că oricine poate schimba ceva în lume, și că e nevoie să cred asta. Încă nu sunt complet conștientă de toate lucrurile ce se întâmplă, de toate suferințele oamenilor, însă încerc să mă implic cât mai mult, pentru că niciodată nu e destul. Încerc să empatizez cât mai mult. Treaba asta mi se pare cea mai grea, totuși, dar, sper că, în timp, o să reușesc să ating stadiul empatiei colective. Și, în final, cred că trebuie să înțelegem cât de mici suntem. Și e mult mai puțin scary dacă o facem prin film, prin documentarele astea frumoase și atât, atât de reale, marca One World. Deci sfătuiesc pe oricine să-și încerce norocul și să aplice pentru juriu. Pentru că, în primul rând, doar scrierea eseului (mai ales cel de anul ăsta) e un exercițiu educativ, de auto-cunoaștere, foarte bun. Și pentru că One World e una dintre experiențele de ”o dată-n viață”, care pot să te schimbe, complet, și-n bine. Tea Nicolae, București, jurat OWR 2015 

Fluturi în stomacul meu 

Totul a fost foarte din scurt când a venit vorba de aplicația mea pentru juriul liceenilor. Am aflat cu o săptămână înainte de deadline de festival și de concurs. Am scris eseul pe fugă, într-o zi-două, și am fost acceptată dupa încă vreo câteva zile. Ritmul ăsta pe fast forward nu mi-a lăsat deloc timp pentru așteptări/frământări/iluzii legate de viitoarea mea experiență la festival. Nu aveam cum să anticipez sentimentul copleșitor după ce vezi 12+ filme documentare într-o săptămână sau exercițiile de persuasiune cu directorii de licee atunci când le prezinți metode educaționale alternative. Iar în special faptul că nu mai participasem niciodată la un festival de film (nici ca spectator, nici ca organizator), a făcut One World-ul să îmi rămână în memorie ca o chestie vibrantă, sclipicioasă, care dă drumul unor fluturi să se zbenguie în stomacul meu, iar după mă întristează teribil, atunci când îmi aduc aminte că la ediția următoare, care ar fi fost a patra pentru mine, nu o să reușesc să ajung. Ioana Bogdana, București, jurat OWR 2014

Argumente și contra-argumente

La OWR mi-am dat seama că nu e chiar așa de ușor să-ți argumentezi de fiecare dată opinia. Datorită faptului că eram din orașe diferite, aveam mentalități diferite și chiar gusturi total opuse în materie de filme, discuțiile au devenit și mai interesante. Dacă ne-ar fi plăcut tuturor aceleași filme, dezbaterile n-ar mai fi avut niciun farmec. Obișnuiam să îmi iau multe notițe în timpul filmelor, iar uneori nu puteam să dorm și mă trezeam în mijlocul nopții să scriu argumente și contraargumente pentru filmele văzute în ziua precedentă. Țin minte că într-o dimineață le-am povestit celorlalți jurați toată istoria politică a Ucrainei în vreo jumătate de oră cu multe explicații (și un teanc de notițe scrise în noaptea precedentă), ca să le demonstrez că mie mi se părea incomplet un documentar din selecție. La sfârșitul festivalului a venit la mine David, „contra-juratul” meu, și am ajuns să plângem unul pe umărul celuilalt, pentru că am realizat că ne-am luat prea în serios rolul de jurați și ar fi trebuit s-o lăsăm mai moale. Până la urmă festivalul e despre oameni, iar pentru momentul ăsta am ajuns la concluzia că a meritat tot efortul depus în săptămâna respectivă, iar One World a rămas o amintire mișto. Ligia Prodan, Iași, jurat OWR 2015

One World și-n liceul meu

Inițial crezând că sunt prea slab și neinformat (până atunci, văzusem numai 2-3 documentare serioase), după multe încurajări de la tatăl meu, m-am înscris la juriul liceenilor, cu un eseu scurt și precis despre Europa ideală (care mi s-a părut mai degrabă slab din cauza lipsei de substanță, însă de care tot am fost mândru, căci mi-am exprimat toate opiniile personale despre problemele actuale ale Europei). Am fost foarte surprins și mulțumit când am aflat că am intrat. O surpriză și mai mare a fost că m-am înțeles nespus de bine atât cu fiecare dintre cei 4 colegi ai mei, Bogdan, Ian, Diana și Andrada, cât și cu foștii membri ai juriului (Tea și Daniela). După ce a avut loc deschiderea festivalului la MNAC, timp de 4 zile am văzut trei-patru filme pe zi. După-aceea, în penultima zi a festivalului, l-am ales pe cel ce avea să câștige. Deși eram sigur pe mine că așa ceva urma să fie foarte obositor, s-a dovedit că acest program a fost perfect pus la punct pentru noi. Am vizionat o serie foarte diversă de filme documentare despre drepturile omului din toată lumea. Toată ziua, ne învârteam în jurul Cinematecii Eforie și celorlaltor locații iar, în pauzele dintre filme (de cel puțin o oră), ne plimbam în oraș. După aceste cinci zile, a trebuit să dezbatem ce film merită să câștige și, după să scriem un eseu despre el, pe care urma să-l recităm în acea seară. Fiecare dintre noi ne-am spus părerile despre fiecare film în parte, comparându-le temele, poveștile și efectul transmis. Toată această muncă grea și obositoare ne-a fost răsplătită cu o petrecere privată deosebită la Manasia pentru echipa OWR. De atunci, am păstrat legăturile cu colegii mei de juriu și cu coordonatoarele noastre, Petra și Ioana, care mă vor ajuta să organizez în viitor mai multe proiecții la liceul meu. Pavel Dumitrescu, București, jurat OWR 2016 

Desert de mere

Totul a început când mi-am verificat mail-ul, deja am fost primit la voluntari, parcă la locații. Am sunat-o repede pe Dani, coordonatoarea de voluntari, să o întreb cum să procedez. Mi-a spus să aleg juriul, fiindcă e super cool. Am sunat-o imediat pe Petra, una dintre cele două coordonatore ale Juriul Liceenilor, să-i confirm. Pe scurt, mi-am întâlnit colegii super simpatici, coordonatorii care ne ajutau de fiecare dată când aveam o nelămurire, și desigur, minunatele documentare. Cele mai colorate momente le-am petrecut în Cinema Eforie, la The Pub unde mâncam zilnic același desert de mere, la Elvira unde am adormit la un film pe care trebuia să îl jurizez, pe strada Austrului 30 și la party-urile mișto organizate de One World. Îmi amintesc cu bucurie de festival, uneori răsfoind mii de pliante, stickere și afișe pe care le am prin casă. Eu zic că e o experiență de neratat și merită să încerci! Ian Tashtouch, București, jurat OWR 2016 

Nu prea știam ce să fac cu mine

Nu voiam la One World, deloc. Știam ce e și mi se parea mișto, dar aveam impresia că e prea mult de făcut, prea multă presiune cu eseul, prea mult din toate și voiam doar sa fiu confortabil. Până la urmă, m-am gândit la oamenii pe care îi cunoșteam și care fuseseră în juriu, și le plăcuse foarte mult tuturor. Și am zis că dacă nu mă iau, asta e, și, dacă mă iau, o să-mi facă bine să fac și eu ceva productiv. Și m-au luat. La început, nu prea știam ce să fac cu mine. Nu cunoșteam pe nimeni care mai intrase, deși aplicaseră mai mulți. I-am cunoscut pe toți în prima zi, la întâlnirea de la sediul de pe Austrului. Mi-a plăcut de ei, dar mi-era frică. Mi-era frică să nu zic ceva stupid, și că nu știam destul despre filme încât să mă pronunț și să pot să particip activ, sau să propun un film câștigător cu niște argumente. Am vorbit între noi, am discutat și mi-am dat seama că, de fapt, niciunul dintre noi nu știa, dar toți voiam să învățăm, și tocmai de-asta eram acolo. Și de-atunci mi-a plăcut de nu m-am văzut. Am cunoscut o groază de oameni mișto rău de tot, am învățat și cum să vorbesc despre filme cum mi-ar fi plăcut să pot (mă rog, să mă mut în direcția aia). Sincer, când am văzut anunțul de anul ăsta, am fost entuziasmat și m-am și întristat în același timp, pentru că știam că pot să fiu doar o dată în juriu. Și că am doar o dată dreptul la experiența asta. Dar așa ar trebui să fie. Pentru că toată lumea ar trebui să aibă experiența asta, altfel n-ar fi corect. Bogdan Grigoriu, București, jurat OWR 2016 

Fii și tu jurat One World

Credem că iubirea pentru One World nu poate rămâne neîmpărtășită. E rândul vostru să fiți îndrăgostiți. Scuturați-vă de orice frică, Juriul Liceenilor va fi tremurul ăla de prim sărut. Faceți să se întâmple. Tot ce trebuie să faci este să scrii un eseu liber pe tema Frica naște monștri. Rezistă-i! până la 19 februarie 2017 și poți fi unul din cei cinci jurați care vor vedea în premieră cele mai noi filme documentare, vor discuta cu regizori și specialiști și vor alege singurul câștigător al festivalului. Trimite-ți eseul și un scurt paragraf despre motivația de a face parte din juriu la adresa juriu@oneworld.ro