UrbanEye Film Festival: Luminile comuniste ale Varşoviei

Părerile despre firmele luminoase abandonate pe clădirile Varșoviei sunt împărțite. Mulți le văd ca pe niște epave ale unui comunism pe care vor să-l uite. Tinerii le consideră frumoase, văd în ele design, poveste, ceva ce trebuie păstrat.

Eric Bednarski făcea un film despre arhitectura socialistă, când cineva i-a vorbit despre firmele luminoase din perioada comunistă, de care lumea devenea tot mai interesată. Din 1956, când relaxarea regimului a dus la un boom al expresiei creative, până în 1981, când Legea Marțială a dus la cufundarea orașului în întuneric, firmele luminoase au fost motive de mândrie pentru cartiere, repere și oaze. În 2006, artista Paulina Ołowska a restaurat și inaugurat un neon de 40 de metri lungime – jucătoarea de volei (sau Sfânta Magda, cum îi mai spun localnicii), a cărei minge cade repetitiv în lungul clădirii. O poloneză stabilită la Londra a început să fotografieze neoanele rămase în oraș, după care și-a dat seama că poate face mai mult. Că le poate salva și le poate dedica un muzeu.

Pe Eric l-au prins poveștile astea și a văzut în ele un mod bun de a vorbi despre istoria orașului și despre cum se împacă oamenii cu ea. Așa că a început să filmeze.

Fiul unui polonez și al unei englezoaice, Eric a crescut într-un orășel din Canada. Polonia lui a fost cea cunoscută la 3 și 4 ani, când el și părinții au fost în vizită acolo, cea din amintirile tatei și din cărți, suficient  cât să-i stârnească un interes care l-a marcat și profesional, și personal.

Pe la 11-12 ani făcea filmulețe cu spioni sau remake-uri de Indiana Jones cu amicii de joacă. Uneori, le și editau. Mai târziu, a decis să îmbine pasiunea pentru istorie cu cea pentru film, devenind regizor de documentare, și pasiunea pentru Varșovia cu dorința de a spune poveștile Poloniei, mutându-se acolo.

Ai învățat poloneză de la tatăl tău?

El vorbea mereu în poloneză cu mine, dar nu am făcut niciodată cursuri. Vorbeam cu mama în engleză și, adeseori, îi răspundeam și tatei tot în engleză. Așa că ne-am dezvoltat un mod ciudat de comunicare. În plus, pentru că a plecat din Polonia la începutul anilor 1960, poloneza lui nu e foarte contemporană, așa că atunci când m-am mutat acolo în 2009, m-am trezit că folosesc cuvinte și expresii de care oamenii nu mai auziseră, dar care pentru mine erau absolut normale, pentru că poloneza tatei era singura pe care o știam.

Ce te-a făcut să te muți în Varșovia?

M-a fascinat. Varșovia e un oraș extrem de frumos și datorită reconstrucției din anii 50-60, dar și a felului în care a fost neglijat, în urma naționalizărilor. E un loc deopotrivă tragic și incitant. Cred că m-am îndrăgostit de el. Mi-am făcut mulți prieteni acolo și am simțit că vreau să spun poveștile acelui oraș. Pentru că sunt atât de multe. Cum ar fi cea cu firmele luminoase.

Ce-ți place la ele?

Când făceam filmul, unii oameni mai în vârstă mi-au zis: „de ce ai face un film despre prostiile astea din comunism? La gunoi cu ele.” Dar eu am văzut ceva frumos în ele și m-a fascinat să văd câți oameni sunt implicați în a le repara și cum munca lor a ajuns să influențeze alți oameni. De-asta cred că e un film pro-firme luminoase.

Care e preferatul tău?

Cred că voleibalista din Piața Constituției. Dar îmi place și semnul de deasupra Gării Powiśle. E simplu, clasic, dar îmi place cum arată pe clădire.

Cât au durat filmările?

Am început să filmăm în 2009 și l-am terminat în 2014. A durat mult până am găsit finanțări. Povestea a evoluat, s-a deschis și muzeul; pe măsură ce am înaintat cu filmările, interesul pentru neoane era tot mai mare. Dar la un moment dat nu-mi doream decât să termin odată filmul. Folosești materiale de arhivă, dar până la urmă și ce-ai filmat tu devine material de arhivă, când lucrezi atâția ani la ceva.

Sunt filmele pe care le faci un mod de a-ți cunoaște orașul mai bine?

Da. Te cufunzi în oraș. Te cufunzi într-un mod în care nu mulți oameni o fac. Majoritatea filmelor pe care le-am făcut în Polonia au fost despre Varșovia și despre istoria orașului, fie că e vorba de urbanism, arhitectură, locuitori. Deci e ca un curs intens de istorie. Simplul fapt de a colinda orașul pentru a face filme te obligă să fii acolo. Dacă nu filmezi, te documentezi. Dacă nu te documentezi, privești ceva. Te conectezi cu orașul în atâtea feluri. Și înveți. Ăsta e unul din lucrurile mele preferate la a face aceste filme: am întâlnit cele mai fascinante personaje, care mi-au împărtășit poveștile și viețile lor. Te îmbogățești nespus.

Apucau oamenii să se bucure de firmele luminoase în perioada comunistă? Cum se raportau la ele?

În lumea aia gri și deprimantă, firmele astea erau insule de lumină, mai ales noaptea. Când se întorceau acasă sau așteptau în stație, oamenii spun că ridicau privirea spre ele. Toată lumea avea unele preferate și povești legate de ele, cum ar fi prima întâlnire sub un semn de cinema.

Recomandă-ne un film polonez.

Unul din regizorii mei preferați e Krzysztof Kieślowski, care a făcut Trois Couleurs și La Double vie de Véronique, precum și multe documentare. Îmi place mult scurtmetrajul lui de absolvire, From the City of Lodz, un portret al orașului în care a studiat.

Neon pe Facebook