Viaţa ca o piscină

Trois couleurs: Bleu (r: Krzysztof Kieslowski, 1993)Bagi capul sub apă. (Ne)liniștea din capul tău devine substanță fluidă și te-nfășoară ca un cocon ud. Apa are un murmur surd care te-ngână; ești una cu ea, una cu gândurile, cu brațele și picioarele tale alungite care-i taie în carne vie suprafața liniștită și albastră. Sub apă poți doar să te îneci, altceva rău n-are ce să ți se-ntâmple. Nimeni drag ție nu va putea să moară iar tu nu vei fi pierdut nimic.

Te oprești doar când degetele tale ating marginea rece; în spatele tău ai lăsat o dâră tremurată care se va șterge imediat din memoria apei. De aici îți mai rămâne doar să faci cale întoarsă, încă un bazin, încă unul, și încă unul. Ieșirea din imponderabilitate nu e încă o soluție. În momentul în care ieși, ești vulnerabilă din nou. Mai fă un bazin.

Leaving Las Vegas (r: Mike Figgis, 1995) 

Cu berea în mână, Ben (Nicholas Cage) își târăște picioarele spre marginea piscinei și se scufundă în ea ca într-un bar. Sera (Elisabeth Shue) e întinsă pe șezlong și zâmbește de sub ochelarii negri, după care se aruncă și ea. Înoată frumos spre el, îi dezlipește sticla de gură și îl sărută ca o sirenă. *OST: Sting - Angel Eyes* 

Soarele începe să coboare când Sera iese din piscină. Costumul întreg de baie, negru, e ud pe ea ca o a doua piele, cu a cărei bretea vrei s-o plesnești. Ben e deja în șezlong, îmbrăcat, cu paharul de whisky la purtător. Sera se apropie cu sticla în mână. Îl încalecă, bea, iar whiskyul i se prelinge pe gât. Își dă jos bretelele și lasă să curgă. Își prinde în mâini sânii și strânge între ei capul lui, care o linge. 

Scena se termină în cioburi de masă, o mătură și un fărăș care îi frâng zâmbetul. *OST: Don Henley - Come rain or come shine* (Karin Budrugeac)

Sexy Beast (r: Jonathan Glazer, 2000)

Când stai pe un şezlong înclinat la maxim şi te prăjeşti la soare, mormăind baliverne pe marginea unei piscine, simţi cum ţi se apropie lent moartea, da’ nu te ridici, că e bine. E bine să te coci, iar dacă-ţi iau foc coaiele n-ai decât să te răcoreşti cu un prosop înmuiat într-un bol cu gheaţă care se topeşte iute sub soarele iberic. Şi unde căcat să te duci dacă eşti un spărgător englez pensionat înainte de vreme, cu burtoi bine rumenit cu mult înainte să fie dad bod-ul cool şi cu o nevastă ex-starletă porno? La Spania, unde v-aţi tot dus de secole, să vă coaceţi bine şi să mâncaţi calamar şi să beţi vinuri mai bune decât la voi. Lanţ de aur, ceas scump, ochelari de soare jmekeri, slip galben, te doare-n pulă... Dai cu un ventilator de mână să-ţi mai faci vânt şi nici nu vezi cum de sus, de pe colinele pietroase, se rostogoleşte ditamai bolovanul, gata să te facă terci, doar că-ţi trece pe lângă urechi în ultimul moment şi pică fix în apă. Şi tu nici nu tresari, că ai văzut ceva căcaturi la viaţa ta. Bine că te-ai ridicat. O să coste ceva să repari mizeria aia, dar chiar nu contează. Unde naiba e băiatu’ ăla cu berile? (Sebastian Ispas)

Let the Right One In (r: Tomas Alfredson, 2008)

Uneori, cea mai romantică scenă dintr-un film e cu capete tăiate.*

Oskar e un băiețel de 12 ani care locuiește cu mama sa într-o suburbie a Stockholmului. Bruscat la școală, ignorat acasă, Oskar ajunge să se împrietenească cu noua sa vecină, care îl surprinde în timp ce lovește un copac cu cuțitul și nu găsește nimic ciudat în asta. Cum nici Oskar nu pare deranjat de faptul că ea e desculță, în tricou, la cele minus țșpe grade.

Eli, care a uitat cum e să-ți fie frig și care nu mai știe de cât timp are 12 ani, locuiește cu un bărbat în vârstă care omoară pentru ea. Ar putea să-i fie tată. Sau ar putea să-i fie iubitul muritor care i-a îmbătrânit alături. 

Let the Right One In nu e un horror cu vampiri. E o poveste despre inocență; o lecție despre barierele dintre oameni; un altfel de a spune I’ve got your back.

*Oskar este în piscină, ținut cu capul sub apă de niște bullies. Ai urechile înfundate cu apă, nu auzi decât niște zgomote nedeslușite, și în apă încep să cadă mâini, capete, picioare însângerate. Începe o poveste de dragoste care va dura decenii. (Larisa Baltă)

Scarface (r: Brian de Palma, 1983)

Pacino, vino și ia-mă, că vorba ta, when shit hits the fan, some men stay and some men run. Mă rog, ca să revin la Scarface, ochelarii ăia dădeau numai bine pe marginea piscinuței, înainte să devină avatar de consumator de petreceri cu maxilare obligatoriu încleștate. Văd niște băuturi în recipiente de fructe, decupate, colorate, niște dorsale admirabile, un dolce far niente grăvuț, un cheap talk masculin. Accent spaniol, gel în păr, plajă, litoral. Dar agățarea tot în mediul controlat al lacului artificial de ciment se face!  (Dana Bergheș)

L'Ami de mon amie (r: Eric Rohmer, 1987)

Ca o înotătoare înnăscută şi singură ce eşti, poţi măcar să speri că într-o zi vei intra în vorbă cu o fată, aşa, pur şi simplu, ea te va prezenta prietenului ei pasionat de înot, ţie îţi va plăcea de el şi lui de tine, ei îi va plăcea, într-un final, de tipul cu care încerca să te cupleze înainte să te prinzi că-ţi place prietenul ei, tipului îi va plăcea de ea, toată lumea mulţumită. Şi-ţi vei spune că a meritat s-o înveţi să treacă peste frica de bazin.

Two for the Road (r: Stanley Donen, 1967)

Two for the Road are mult din Pierrot le Fou, ieșit cu doi ani mai devreme. Are ochii de căprioară ai protagonistelor (Joanna, jucată de Audrey Hepburn și Marianne, jucată de Anna Karina), dungile alb-roșii (pe tricou la Joanne, pe rochie la Marianne), atmosfera de iubire ca un road trip de vară, accelerată prin mașini, limpezită-n valuri, arsă și târșâită prin soare. Dacă chiar s-a inspirat din Godard, Two for the Road e o copie fără scântei, dar merită văzut pentru ce a făcut acolo Stanley Donen cu Hepburn. Un exemplu: scena de la piscină în care, tolănită pe margine, Joanna își scoate casca înflorată de pe cap și privește impertinent în sus, la bărbatul pe care nu prea-l mai iubește, apoi îi aruncă mingea de ping-pong în apă. Sunt câteva secunde în care gamine, cuvântul ăla atașat ei de orice biograf, are tot sensul din lume, cu toate sensurile lui. Și ai vrea să fii în apă când o aruncă Mark (Albert Finney), ca să-i simți pe deplin desăvârșirea. (Gabriela Pițurlea)

Showgirls (r: Paul Verhoeven, 1995)

Primul film la care mă gândesc când vine vorba de piscine este genialul, impardonabilul, lipsitul de scrupule monument cinematografic al camp-ului intitulat Showgirls. Dezastrul splendid al lui Paul Verhoeven include una din cele mai derutante, dificile și incomode scene de sex din istoria cinemaului: Nomi Malone, țărăncuță americană iremediabil de toantă și cu pretenții de dansatoare care pronunță Versace ca Versays jucată de Elizabeth Berkley, și-o trage în piscină cu Zack Carey (jucat de Kyle MacLachlan pe toate drogurile din lume). Că țărăncuța face sex cu șeful ei nu-i nimic palpitant și nici over-the-top. Ce e delicios de over-the-top este scena în sine, o perfectă demență impecabil de schizoidă: Nomi îl călărește pe Zack de parcă ar fi o scrumbie epileptică malaxând inghinal un zucchini stafidit, în timp ce el o privește cu interesul cu care m-aș uita eu la un film pro-corectitudine politică. Neapărat trebuie menționat și decorul ce, ca o nestemată câștigată la pufuleți, este atât de nouăzecist încât era prea de tot chiar și pentru anul 1995. Zic atât: palmieri de neon, futu-i! Perfecțiunea a fost atinsă.

Mențiuni onorabile: Mommie Dearest, Fast Times at Ridgemont High, Wild Things, Sexy Beast. (Cătălin Mesaru)

Deep End (r: Jerzy Skolimowski, 1971)

Mike e un puști angelic și candid (a se citi virgin și speriat de bombe) care se angajează la o piscină pentru a-și întreține familia. Ne aflăm în plină revoluție sexuală, chestie pe care ne-o amintește permanent Susan, colega lui de muncă și o redutabilă consumatoare de bărbați, pe modelul Estella din Great Expectations, de care inevitabil se îndrăgostește și care-i dă și primul sfat, pentru a primi bacșișuri mai mari: „You don’t have to do anything for it. Just go along with the gag. That’s all they want.” Going along with the gag îl duce într-un vestiar cu o femeie trecută de niște tinereți care începe să-și maseze sânii cu capul lui, în timp ce fantazează la nu știu ce jucător de la Manchester United care dăduse 6 goluri în campionatul național. Destul de hardcore pentru o primă zi la job. Premisele unui coming of age story infuzat cu hormoni și tot soiul de pulsiuni sexuale adolescentine fiind îndeplinite, îl urmărim mai departe de Mike, luându-și-o în bot de la obiectul adorației lui, până în momentul final, care îi găsește pe amândoi în piscina goală. (Paul Petrache)

It Follows (r: David Robert Mitchell, 2014)

Există o (mică) şansă ca David Robert Mitchell să nu se fi gândit la Jacques Tourneur când a conceput secvenţa din piscină din It Follows, dar sunt 100% sigură că inspiraţia a ajuns, măcar indirect, la el. La ce te gândeşti când auzi piscină? Relaxare, înotat cu prietenii, plăcerea de a simți apa atingându-ți pielea în mișcări infime sau rapizi, satisfacția că reușești să domini controlându-ți propriul corp un mediu care te poate omorî în trei minute? Mnup, în Cat People (1942) și în It Follows, eroina se ferește de un pericol care se apropie de ea din umbre și, cât plutește în mijlocul piscinei, știe că nu poate să o ia prin surprindere; ca să ajungă la ea trebuie să treacă prin apă, dacă e în stare (În primul caz, pericolul e o felină, în al doilea e un it cu aspect variabil care merge spre ea în linie dreaptă, dar probabil că nu poate înota la fel de bine). Știm că filmele scary sunt mai scary atunci când eroinele sunt fragile și ne-ar durea sufletul dacă pățesc ceva, așa că n-avem cum să nu ne retragem în spătarul scaunului atunci când avem în fața ochilor o fată în costum de baie care așteaptă un creep pe care nu îl vede decât ea. Prietenii ei sunt cu ea, o cred că e urmărită (nu ca în alte horror-uri) și îl așteaptă pe it cu electrocasnice deja conectate la priză de jur împrejurul piscinei. Doar că urmăritorul apare și, în loc să intre în apă, aruncă cu electrocasnicele în ea. (Irina Trocan - Acoperișuldesticlă.ro) Cronica pe larg aici.