Wagner* şi ruşii

Obsesiile sunt ale omului și numai ale lui. Ele devin, pe măsură ce devine și exteriorul una cu interiorul, când deja concretul a fost remodelat în închipuire, după felul fiecăruia. Cel ce are obsesia distrugerii își transpune nălucile într-o formă concretă, universală, ce contopește toate fricile, toată ura, toată ciuma. Și ajunge să se urmărească pe sine. Își vânează demonii care îi cresc în piept, sufocându-l, iar distrugerea lor devine autodistrugere.

Vânătorile de năluci vii au hăituit omenirea dintotdeauna, însă nimeni nu ştie câţi au reuşit să conştientizeze şi să învingă.

E o poveste care amintește de balena albă a lui Melville, obsesia intangibilă, înecată în abisul oceanic - unde omul nu se adaptează niciodată, unde se zbate până la nefiinţă.

***
E vară, şi plouă cu obuze. Sunt tancuri în flăcări, trupuri carbonizate şi soldaţi care îşi caută camarazii printre cei căzuţi, dar nu e atmosfera apăsătoare, întunecată şi rece a scenelor clasice de război. E un soare prietenos, al liniştii de după impact, deşi în jur încă şuieră şi explodează bombe. Soldatul-fără-nume, cu mâinile sale înţepenite pe manetele de control ale tancului distrus şi cu arsuri pe 90% din corp, deschide ochii. Refuză să moară pe patul de spital, unde medicii îi prevestesc sfârşitul; refacerea vine, corpul său se vindecă aproape în totalitate, însă memoria a ceea ce era întârzie să apară. Primeşte numele de Naydenov (= găsit) şi este trimis înapoi pe front, unde scânteia obsesiei sale aprinde fitilul ce-l va aduce, în final, faţă în faţă cu Tigrul Alb - nimicitorul tanc sub asediul căruia căzuse, asemenea multor altora, şi pe care vrea, cu îndârjire, să se răzbune.

Nimeni nu admite existența acestui tanc, mai rezistent și mai puternic decât oricare altul, însă tanchiștii ruși nu se mai întorc niciodată de pe frontul pe care joacă și Tigrul. Așa că el, soldatul anonim și amnezic, care nu mai vrea să-și cunoască trecutul sau numele adevărat, care crede într-un „dumnezeu al tancurilor”, este desemnat să controleze un tanc experimental, mai puternic. Va avea cel mai bun echipaj. Strategie. Sau inconștiență. Poate și noroc. Sau ghinion.

E tentant să spui că scenele de luptă dintre tancuri sunt realiste, însă, cum nu e termen de comparație pentru veridicitate, le voi numi tensionate și imprevizibile. Stârnesc impulsul de a da din mâini, ca și cum ai putea controla acțiunile personajelor, manifestarea zgomotoasă a indignării.

***
Nu puţini au comparat filmul lui Karen Shakhnazarov, Belyy tigr, cu Moby Dick. Pe lângă învăluirea în alb, obiectului fantomatic al obsesiei lui Ivan Naydenov (un tanc alb care aproape l-a omorât) îi sunt atribuite, ca și imensului caşalot, indestructibilitatea şi vina distrugerii.

Este filmul durerii celui care nu mai simte nimic. Este disperarea celui care are totul pentru o clipă, dar pierde totul în noroi. Epuizarea celui care iese cu un amărât de pistol în fața inamicului blindat.

***
… și Fedotov se întoarce către un câmp gol, gol ca el, la finalul războiului câștigat, dar cu bătălia cea mai importantă, cea din el, nesfârșită.

***
Puteți să mai vedeți Tigrul alb și astă-seară, la Zilele Filmului Rus.

*Coloana sonoră este compusă de Richard Wagner