4 ani pe strada inocenţei pierdute

Timp de vreo 10 ani, începând cu 1966, Nacio Jan Brown n-a ratat aproape niciunul din protestele sociale și împotriva războiului din Vietnam din zona San Francisco Bay. A fotografiat Pantere Negre, yipies, protestatari bătuți la sânge de jandarmi, elicoptere împrăștiind gaz lacrimogen, iar fotografiile lui au ajuns nu numai în presa de nișă pe care o alimenta constant, ci și pe copertă la Rolling Stone.

Avea 26 de ani în 1969, când a decis că vrea să facă și altceva. În preajma Caffé Mediterraneum, locul de pe Telegraph Avenue unde obișnuia să-și bea cappuccinoul, era contra-cultura, oameni care reprezentau atât de bine spiritul și contrastele acelor vremuri. Așa că, timp de patru ani, și-a îndreptat Leica spre ei, iar rezultatul, Rag Theater, este un portal spre o tinerețe fără vârstă, trăită pe o stradă-casă plină de câini, muzică și țigări poștite.

Vezi acolo oameni cu tălpi murdare și păr lung, ciumafai, pentru care bordura e canapea și trotuarul, pat. Care cântă la chitară sau muzicuță, vând nimicuri, își împletesc cozi sau își preling lenea existențială pe capote de mașini, lăsând mângâieri prinse-n blănuri de câini. Apoi vezi cum s-a transformat strada pe măsură ce drogurile au început să roadă viețile de pe ea. Și la un moment dat nici nu te mai întrebi câți ani aveau puștii cu privirea pierdută și cum de-au ajuns acolo. De la un punct se amestecă toate-n mintea ta: canadiene și teniși găuriți, benzi desenate și motociclete, zâmbete cât casa și dezolări cât oceanul, buze mânjite de dulce, mâini străpunse de ace, guri întinse spre fumul altor guri sau poate doar spre liniște. Și ți se par firești, și poiana, și prăpastia, amândouă văzute pe o stradă din Berkeley de un cândva-pictor-slab care, când s-a apucat să-și fotografieze tablourile, a descoperit ce vrea să facă de fapt, nu pentru toată viața, dar fix cât a trebuit.

Vorbeați într-un interviu despre faptul că, atunci când v-ați apucat de fotografie, v-a fost greu să pozați pietroaie și râuri, cum se făcea, când în jur se întâmplau atâtea lucruri interesante. Mă întrebam ce v-a făcut să vreți să le documentați. Cum de v-ați îndreptat spre fotojurnalism? 

Cred că din două motive. Am început să învăț fotografie în camera obscură a studenților de la University of California din Berkeley. Mare parte din ce se făcea acolo era în stilul lui Wynn Bullock, Minor White și Edward Weston - studii contemplative după natură. Scopul era să obții cele mai bune printuri posibile. Important era ca printul fizic să fie impecabil, iar compoziția să fie bună și bogată în detalii. Dincolo de asta, subiectul era doar un vehicul - material brut pentru un print. Am lucrat așa o vreme, dar mi-am pierdut repede interesul, nu în privința efortului de a obține printuri de calitate, ci în folosirea acelui skill pentru imagini din natură.

Așa ajungem la a doua parte a întrebării: de ce am vrut să devin fotojurnalist? Perioada despre care vorbim e la jumătatea anilor 1960, epoca războiului din Vietnam și a protestelor pentru drepturi civile, iar locul despre care vorbim e Berkeley, un epicentru al protestelor studențești. Se întâmpla ceva aproape-n fiecare zi – discursuri, marșuri, sit-ins – ceva. Întrucât susțineam toate astea, mi-am transformat camera foto într-un mod de a mă implica și de a contribui. Scopul meu era să obțin imagini cu conținut politic important, care să poată fi folosite în ceea era cunoscut atunci drept „Underground Press”, mici ziare locale care-au apărut ca să sprijine luptele cetățenești.

Ați pornit cu ideea că Rag Theater nu va dura mai mult de câteva luni, dar până la urmă s-a întins pe patru ani. Ce v-a făcut să vă tot întoarceți și să continuați proiectul, și cum v-ați dat seama când să vă opriți?

Unul dintre lucrurile care m-au făcut să continui timp de patru ani a fost că, pe măsură ce lucram, am început să devin conștient de limitările muncii mele - mai aveam de învățat. De exemplu, la început eram foarte bun la portrete individuale simple, cu compoziție clasică. Pe măsură ce strângeam din ce în ce mai multe imagini de genul ăsta, mi-am dat seama că, pentru echilibru, va trebui să învăț să produc și alt gen de imagini. M-am uitat cu atenție la lucrările altor fotografi, ca să văd ce pot lua de la ei. De asemenea, am început să experimentez cu obiectivele pe care le aveam, în special cu cele wide. De exemplu, am învățat să fac fotografii de efect, îndreptând un astfel de obiectiv în jos. Așa obții o distorsiune keystone, o chestie de obicei negativă, dar care poate să fie de efect, în contextul potrivit. Spre finalul Rag Theater, printre altele îmi fotografiam personajele din spate, trăgeam de la diverse distanțe, trăgeam în condiții dificile de lumină și făceam fotografii fără vreun subiect evident la prima vedere, în care, în schimb, subiectul e difuz, iar ochiul se plimbă de colo, colo pe imagine.

Răspunsul la întrebarea despre cum am știut că s-a terminat este, cred, același ca în cazul multor artiști – epuizarea. La un moment dat, pur și simplu n-am mai putut să trag. Mi-ar plăcea să spun că m-am uitat la ce făcusem până atunci și mi-am dat seama că am ceva bun acolo și că e suficient, dar n-au stat așa lucrurile. Faptul că terminasem nici nu era evident la-nceput. A devenit clar abia când mi-am dat seama că nu mai ieșisem să fotografiez de ceva vreme și că n-aveam de gând s-o mai fac. Terminarea proiectului s-a insinuat în viața mea. (Evident că nu-l terminasem, de fapt – terminasem doar cu partea de fotografiat. Următorul pas, care mi-a mai luat încă doi ani, a fost să pregătesc Rag Theater pentru print. Dar asta e altă poveste.)

Cum ați lucrat la Rag? Vă plimbați pur și simplu pe stradă cu camera foto? Vorbeați cu oamenii pe care-i fotografiați? Vă era ușor să aveți aceste interacțiuni sau a fost un skill dobândit? Vă întreb de asta, pentru că știu fotografi tineri cărora le e rușine să intre în vorbă cu oamenii pe care vor să-i fotografieze.

Situația mea era diferită de cea a majorității celor care făceau street photography. Când am început proiectul, în 1969, eram deja de-al locului de cinci ani. Scena pe care am documentat-o a apărut în ăia cinci ani și a continuat să se dezvolte în următorii. Am făcut parte din ea de la început. De asemenea, am fost și destul de deschis despre proiect – le-am spus tuturor că lucrez la o carte despre cartier. La un moment dat, umblam pe stradă cu un biblioraft mare, plin cu poze făcute de mine. Le arătam oamenilor, ca să le stârnesc interesul. Aș zice că mă știam cu mai bine de jumătate dintre oamenii pe care i-am fotografiat. În cazul celor pe care nu-i cunoșteam deloc, biblioraftul și faptul că majoritatea lumii de acolo era de acord cu prezența mea, m-au ajutat să fiu acceptat. Am cerut voie să-i fotografiez pe cei pe care nu-i cunoșteam și răspunsul a fost aproape întotdeauna da. Uneori, oamenii veneau singuri la mine și îmi cereau să-i fotografiez. Pe scurt, e mult mai simplu dacă ești privit ca făcând parte din scena pe care o fotografiezi decât ca un outsider cu motive obscure.

Când lucrurile au luat o altă turnură și drogurile au devenit o parte importantă a poveștii pe care o spuneați, v-ați schimbat în vreun fel stilul de fotografie? Ați început să vă concentrați pe alte lucruri? V-a tentat să vă îndreptați spre niște imagini mai întunecate?

Aș spune că, în ciuda schimbărilor care-aveau loc în jur, nu s-a schimbat nimic la abordarea mea. Pur și simplu am continuat să fotografiez ce aveam în fața ochilor. Când am pus materialul în ordine pentru carte, și mai târziu pentru RagTheater.com, am ordonat imaginile în ordine aproximativ cronologică. Și cartea și site-ul arată cum a trecut scena de la un soi de inocență exuberantă (dar nu chiar atât de inocentă, mi-am dat seama mai târziu!), la una în care se simte efectul drogurilor. De fapt, fotografiile nu surprind pe deplin tragedia care a avut loc. Mulți dintre puștii care-ți iau ochii în fotografiile mele erau morți zece ani mai târziu.

Îmi puteți spune două dintre amintirile cele mai dragi de pe vremea când lucrați la Rag Theater?

Una e de când am fotografiat o fată așezată pe un scaun, cu o jumătate de ou fiert în mână și cealaltă jumătate în gură - și o sclipire fantastică în ochi. Mi-a plăcut atât de tare cadrul ăsta încât m-am hotărât să fac o carte despre cartier, doar pentru că l-am tras pe-ăsta. Dincolo de asta, aș zice că să fiu acolo în perioada aia de energie exuberantă de care povesteam mai sus a fost ceva contagios. A trecut prea repede.

Într-o cheie mai sumbră, îmi vine-n minte un alt moment, care nu-i tocmai o amintire plăcută, dar e o situație în care m-am entuziasmat foarte tare. A fost când am văzut un tip leșinat pe trotuar, lângă o săgeată de circulație care arăta fix spre el. Primul gând a fost să trag cât mai repede, să nu cumva să se trezească ăsta și să ratez cadrul. Am făcut fotografia, dar după aia mi-am dat seama cât de rece am fost că mi-a păsat mai degrabă de cadru, decât de omul leșinat în mulțime, în mijlocul zilei. Unul din hazardurile unui astfel de demers e că tinzi să fii atât de prins în nevoile proiectului, încât ajungi să neglijezi lucruri mai importante.

Cât ați lucrat ca fotograf, vi s-a întâmplat să vă cutremurați fotografiind ceva? A existat vreun moment când ați simțit nevoia să puneți camera jos, sau când v-a fost foarte greu să continuați să trageți?

Cel mai dificil moment de care-mi amintesc a fost când o fată dependentă de heroină m-a întrebat dacă vreau s-o fotografiez injectându-se sub limbă. Pur și simplu nu eram pregătit pentru așa ceva. Ulterior, m-am mai întrebat din când în când dac-ar fi trebuit să accept să fac fotografia aia. Nu cred. Ce altceva ar fi putut face imaginea aia în afară de a documenta un moment trist din viața unei copile pierdute? Realist vorbind, cine-ar fi avut ceva de câștigat de pe urma vederii unei astfel de imagini?

Care credeți că sunt principalele avantaje ale tinereții, atunci când ești fotograf? Pe ce ar trebui să se concentreze tinerii fotografi la început de carieră? (Vă întreb pentru că pare că nu ați pus niciodată banii pe primul plan și v-ați dat constant ceva de făcut).

Aveam 26 de ani când am început proiectul Rag Theater și 30 când l-am terminat. Oamenii din cartier aveau în general între 13 și 40. Vârsta pe care-o aveam m-a plasat cam pe mijloc, și asta m-a ajutat să fiu acceptat.

Cât despre avantajele tinereții în general, cred că depinde de vârsta celor care sunt fotografiați. În primul rând, te poate ajuta să nu pari amenințător. Dintotdeauna mi s-a părut că femeile de orice vârstă au un avantaj în fața bărbaților, din punctul ăsta de vedere. La fel și fotografii mai în vârstă. Cred că aș întâmpina mult mai puțină rezistență acum, la vârsta mea, decât la 30 sau 40 de ani.

Tânărului fotograf i-aș spune asta: nu trăi cu iluzia că ai ceva important de spus despre lucrurile care îți sunt străine. Rămâi acasă și fotografiază ceea ce cunoști. Încearcă să arăți lucrurile care sunt acolo, chiar în fața ta, în văzul tuturor, dar care cumva au fost omise. Nu e deloc ușor. Analizează tot felul de imagini. Învață istoria fotografiei studiind lucrările marilor fotografi. Ai totul online, și imagini, și documentare despre fotografi pe YouTube și Vimeo. Aprofundează. Și ultima chestie. Nu-ți pierde capul cu vreo imagine romanțată despre ce înseamnă să fii fotojurnalist. Au existat, poate, niște vremuri, înainte de dispariția revistelor săptămânale de fotografie de largă circulație, când era ceva adevăr în imaginea fotojurnalistului șarmant, care călătorește în jurul lumii, a la Robert Capa. Dar chiar și atunci, cred, era mai mult un mit, care se aplica doar câtorva oameni. Dacă alegi să-ți construiești o carieră în fotojurnalism trebuie să evaluezi realist ce publicații ți-ar prelua fotografiile - și cât de des - și la câți oameni ar fi plauzibil că vor ajunge. Trebuie să știi în ce te bagi.

Cum era viața dumneavoastră în perioada Rag Theater? Ce vă interesa, ce vă provoca? Cum vedeați lumea și locul dumneavoastră în ea?

Anii 1960 și 1970 au fost interesanți, mai ales într-un loc ca Berkeley. Protestele împotriva războiului și mișcarea pentru drepturi civile erau la apogeu, la fel și contracultura hippie. Și, mai presus de orice, era fun, chiar și-n ciuda a cât de serioase erau unele dintre cauzele astea. Credeam cu toții că luăm parte la ceva nou și special și că schimbăm lumea - și într-un fel o făceam. Gândul că actele noastre ar putea avea consecințe nedorite nu-i trecea nimănui prin cap.

Ce v-a făcut să renunțați la cariera de fotograf la scurt timp după publicarea Rag Theater și ce v-a lipsit cel mai mult după ce ați făcut-o?

Cum am spus, m-am apucat de fotografie mai mult sau mai puțin ca reacție la o situație - politica de pe vremea aia. Rag Theater a fost publicat în 1975. În același an a avut loc și ultima cădere a Saigonului și evacuarea haotică a personalului american și a refugiaților vietnamezi, luați cu elicopterul de pe acoperișul Ambasadei Americane. Era clar că Războiul din Vietnam s-a terminat. Și, la 10 ani după, tema mea predilectă devenise istorie. Dacă mi-a fost dup-aia dor să fiu „fotograf”? Nu. Eticheta de „fotograf” nu m-a definit niciodată – pentru mine fotografia a fost întotdeauna un meșteșug pus în slujba unei cauze.

Ce anume din cultura tânără actuală ați alege să documentați dacă ar fi să mai faceți un proiect foto?

Mă despart decenii de cultura tinerilor din ziua de azi, deci nu pot să răspund la întrebare. Ce-i de fotografiat acum o să descopere tinerii fotografi.
_

În 1975, Nacio a publicat cartea Rag Theater, disponibilă în continuare pe Amazon. Lucrările lui se află în colecții aparținând The San Francisco Museum of Modern Art, The Metropolitan Museum of Art din New York, The International Museum of Photography și Biblioteca Congresului SUA. Mai multe fotografii poți vedea pe pagina lui personală de Facebook.