A doua piele a lui Miguel Vallinas Prieto

Cum ai ales animalele? Unele sunt sălbatice, altele domestice. De ce? 

Segundas Pieles este o posibilă continuare a colecției anterioare, Pieles. Ambele sunt compuse din portrete, cu scopul de a investiga aspectele interioare ale ființei umane, sau o anumită trăsătură a ei. Dacă în seria de dinainte era aceeași persoană care juca mai multe roluri și profesii, pentru a crea senzația de multiple alegeri pe care o ai la un moment dat al vieții, animalele sunt fotografiate ca persoane care își descoperă o a doua identitate. Fotografiile reprezintă o gamă de personalități posibile, care stau sau nu în puterea noastră, care ne sunt impuse sau pe care le-am adoptat în virtutea circumstanțelor. 

Imaginile din seria asta izolează personajul, îi omit contextul, referințele, și se bazează doar pe eul individual. Nu contează dacă animalele sunt sălbatice sau domestice, important este că se ascund sub hainele noastre. 

Segundas Pieles e un joc de cuvinte, sugerează opțiuni, posibilități și alegeri în ultimă instanță.

Ești și tu într-una dintre ele ?

Bineînțeles. Toți suntem în pozele astea, pentru că toți ascundem în noi un animal, mai mult sau mai puțin fioros, cu unele calități, sau altele. Dar nu am să-ți spun care dintre ele sunt eu, m-aș dezvălui prea mult.

Care e basmul tău preferat?

În 2009 am fost la cinema la un film minunat al lui Spike Jonze, tradus în spaniolă Donde viven los monstruos. Filmul e adaptarea unui basm scris și ilustrat de Maurice Sendak, artist american de origine poloneză, Where the wild things are, carte publicată în 63 cu ceva controverse - era destul de politically incorrect pentru epoca respectivă, dat fiind că nu era o poveste idilică cu prototipuri infantile. Max e un copil ca oricare altul, iar autorul ni-l arată exact cu comportamentul vârstei: face prostii și nu ascultă, se ceartă cu mama lui, are frici și nesiguranțe pe care le confruntă doar prin imaginație și mijloacele proprii ei. Iar micul protagonist, odată pedepsit în camera lui fără cină, face o călătorie introspectivă în lumea monștrilor, pe care îi sfidează în față și devine regele „lucrurilor sălbatice”.

În asta poate să semene mult cu Segundas Pieles. Fiecare monstru din film reprezintă aspecte din personalitatea copilului. La final își dă seama că refugiile pe care și le creează sunt pe cale să fie distruse și că trebuie să se maturizeze și să se deschidă mai mult față de ceilalți. Și-n segundas Pieles scopul tot ăsta e, acel comportament pe care îl oferim aparatului, acel monstru sau animal pe care îl avem înăuntru. 

Dacă n-ai fi fost fotograf, ce ți-ar fi plăcut să fii?

Dintotdeauna mi-a plăcut să spun povești. Mi-ar fi plăcut mult să scriu, dar mereu am povestit mai bine în imagini. Îmi place mult pictura dar nu am răbdare, am nevoie să văd lucrurile gata aproape imediat, așa am descoperit fotografia și mi-am dat seama că era forma cea mai bună prin care să-mi spun poveștile.

Dacă ar trebui să definești raportul tău cu fotografia...

Cum nu mă dedic în totalitatea fotografiei de autor, deși am multe idei și planuri, proiectele îmi iau mult mai mult timp și se schimbă și formele în care le abordez. Lucrez cu calm. Am nevoie să am controlul total. Nu-mi place să ies în întâmpinarea fotografiei, îmi place s-o aștept. Foarte rar, aproape niciodată, car aparatul după mine. Îmi place să mă uit, să mă gândesc. Să dau de ceva care merită și să mă întorc acolo cu tot ce am nevoie. Nu există acțiune în fotografiile mele. 

******
Miguel Vallinas Prieto face fotografie publicitară și industrială, dar și personală, în care studiază peisajul – înțeles și ca natură în stare pură și ca arhitectură contemporană. Nu prea e loc de improvizație în fotografiile lui, pentru că studiază totul dinainte și se bazează foarte mult pe tehnică în căutarea esteticii.