Adi Bulboacă vânează teatru

Totul a început cu o poftă nebună de muncă. Dorinţa aia, care pentru unii e doar un vis frumos şi pe alocuri ud, de a găsi punctul de intersecţie dintre pasiune şi job. I-a ieşit din prima, pe când era încă student. L-a cunoscut pe fotograful Iulian Nan, care tocmai îşi lăsa postul de la revista Time Out. Şi, pentru ca stelele să nu fie aliniate doar pe jumătate, s-a întâmplat ca profesoara lui Adi de Istoria şi Teoria Artelor Spectacolului să fie redactor şef la revistă. A fost suficient să se prezinte cu un teanc de fotografii expuse la Cinemaiubit şi să răspundă corect la întrebarea „ce zodie eşti?", ca să fie chemat la redacţie cu un cd cu portofoliul. Pofta nebună de muncă cu care se lăuda a fost şi mai nebună după ce a ajuns în echipa revistei. A început să meargă la şedinţele de redacţie cu toate că asta nu făcea parte din fişa postului, şi, uşor uşor, a început să ia câte o povară de pe umerii celorlalţi fotografi ai revistei care aveau de acoperit toate secţiunile.

De fapt, totul a început în vara dintre a X-a şi a XI-a. Tatăl lui Adi avea un aparat foto de 4 megapixeli cu care Adi nu avea voie să umble. Dar, cum all work and no play makes Adi a dull boy, rebelul din el fura aparatul în fiecare dimineaţă, când tatăl pleca la serviciu, fotografia ce apuca până la 5 şi descărca pozele înainte să se întoarcă ai lui. La întrebarea „cu ce ai făcut pozele astea?” răspunsul era, negreşit, „a, păi, ştii, colegul meu de bancă, are el un aparat”. Riscul cel mai mare şi l-a asumat când a luat aparatul cu el la Braşov, într-o excursie, unde a făcut prima poza de care a fost mândru: o fetiţă de vreo 5 ani îmbrăcată în roz care stătea între picioarele părinţilor ei şi se uita fix în aparat. S-a gândit că o să le placă alor lui şi o să-i înţeleagă pasiunea când o să vadă ce artist e copilul lor. Următoarea oară când a plecat la Braşov tata l-a întrebat: „şi, îţi iei aparatul cu tine?". Pentru el momentul ăla a fost ca sweet sixteen, la americani, când îţi cumpără ai tăi o maşină de ziua ta.

Dar de fapt, totul a început pe la 6 ani, când sora lui mai mare era artistul familiei, desena, colora şi picta sublim, în timp ce Adi nu era în stare să deseneze nici măcar o casă sau o floare. În momentul ăla s-a hotărât că vrea să se facă artist când va fi mare. Timp de patru ani (din clasa a VI-a până prin liceu) a încercat să devină Carlos Santana, adică chitarist, preferabil talentat, dar s-a blocat pe coveruri după Nothing Else Matters, Zombie, Nu Am Chef Azi, şi alte asemenea unguente pentru inimile sfâşiate ale colegelor de liceu. Apoi a încercat să scrie, şi a făcut-o bine, zice el, a luat chiar nişte premii. Dar nu era genul de artisticăraie pe care ar fi putut să o propage toată viaţa. Aşa că a trecut la teatru. A încercat să se joace de-a actorul vreo doi ani în liceu, dar şi-a dat seama repede că nu va fi niciodată cu adevărat bun la asta. Din lipsă şi dor de activitate artistică, a trecut la umătorul şi ultimul nivel: fotografia.

În primul an de facultate (UNATC - Secţia Imagine de Film şi TV), s-a apropiat de colegii mai mari de la actorie şi regie şi a început să-i pozeze pe la repetiţii, examene, toalete, etc. Aşa a cunoscut mai mulţi oameni care mai târziu l-au invitat ca fotograf la spectacolele lor de la diverse teatre. Printre ei se numără Irina Drăgănescu, Şerban Gomoi, Ioan Cortea, Crina Semciuc, Ana Ularu, Alex Pavel, Andrei Runcanu, Alexandru Mâzgăreanu, Andrei Grosu, şi alte nume de care atunci nimeni nu auzise în afară de obiectivele lui Adi. În acea perioadă şi-a dat seama că nu trebuie să renunţe la teatru. Că munca lui acolo poate fi fotografia. Şi de atunci nu s-a mai întors la chitară sau poezie sau pictură. S-a făcut artist, cum a vrut el.

De fapt, este mai puţin important cum a început totul. Important e că în momentul ăsta ştie cum vrea să continue. Aşa cum unii vor să fotografieze pisici sau flori în grădină sau fete semi-goale în clădiri abandonate, Adi vrea să facă teatru. Să îl fotografieze, să îl consume, să nu îl înşele, să fie acolo atâta timp cât senzorul nu va ceda. Şi dacă va ceda, atunci îl va înlocui, iar teatrul îl va aştepta. Se vede făcând asta şi peste 10 ani, poate şi peste graniţă. Faptul că a fotografiat un spectacol de-ale lui Robert Wilson îl motivează să încerce să ajungă peste cinci ani fotograful oficial al spectacolelor lui. Sau al spectacolelor oricărui alt regizor din categoria aia. Nu vrea fashion sau advertising – deşi a fost pe-acolo – pentru că nu vrea să se dea el peste cap pentru a realiza ceva pentru nişte oameni în care nu crede aşa tare, doar pentru că aceştia să îşi vândă produsul.

L-am întrebat pe cine nu a fotografiat încă şi i-ar plăcea să. La români a avut nevoie de puţin timp de gândire. I-a cam fotografiat pe toţi pe care a vrut să îi fotografieze. Radu Afrim era pe listă acum vreo lună, dar între timp şi-a îndeplinit dorinţa. Mai mult, acum este asistent de regie la ultimul lui spectacol. Într-un final a venit cu un nume: Coca Bloos. La străini e mai uşor: l-ar fotografia pe Wes Anderson – un cadru-omagiu, construit în genul imaginilor Wesiene.

Cât despre locul preferat pentru făcut fotografii, şi el e legat, într-un fel, de teatru: un zid albastru din spatele TNB-ului care, pentru mulţi ani a fost suficient pentru orice i-ar fi trecut prin cap, chiar dacă asta însemna să mituiască paznicii de la şantierul TNB ca să-l lase acolo. Acum nu mai e nevoie, pentru că, în octombrie, la cateva zile după ce l-am fotografiat acolo, zidul a fost vopsit în vişiniu.

Epilog:

Un elogiu adus atotprezenţei lui Adi şi a aparatului său pe coridoarele şi în cotidianul UNATC-ului, de la actorul-rapper Răzvan „Krem” Alexe:

O boboacă dobitoacă are mare chef de joacă
Eu tot îi spun să tacă dar ea-nvârte aceeaşi placă
„NIE NIE NIE” Până i-am f*tut una în moacă
Şi-am surprins totu' în poză ca Adi Bulboacă fără cioacă.

[Krem - Mănânci Rahat (Mitică Popescu)]

***
Claudiu Popescu și Adi Bulboacă au de mult prieteni comuni, dar s-au împrietenit pe bune de când sunt colegi de redacţie la revista BeWhere.