Amintiri de Acasă

Fiecare amintire descrisă de ei reflectă câte ceva și din viața copiilor din Delta Văcărești: natura – cuib de joacă, comicul de caracter, curajul de exploratori, libertatea ne-consecințelor rele, neîntinarea sentimentelor sau dorința de învățare. Exact așa cum reiese din proiectul Acasă: că la origini toți începem cu același set de valori umane. Apoi, odată ce pornim mai abitir în devenirea maturilor, le șlefuim din mers - până le facem să strălucească, prin felul în care facem lucrurile, sau până nu mai rămâne decât un ciot, pe care nu mai putem construi ceva sănătos. Acasă vine ca o lecție pentru societate și deschide punți către întoarcerea la valorile primordiale și reintegrarea lor în felul în care funcționăm împreună acum.

Andreea Retinschi:
Eu eram un pic mai sălbatică când eram mică, și îmi venea natural să mă izolez de oameni. Când terminam școala, nu mă duceam acasă, mă opream într-o curte care îmi plăcea. Nu știu cum am ales-o, era o casă veche, înăuntru era un măr care ningea flori primăvara, era populată de pisici și câini cu care îmi împărțeam sandvișul de la școală sau mâncare furată de acasă și ținută în șervețele prin ghiozdan toată ziua. Poarta avea zăvor, dar îl trăgeam și mă strecuram înăuntru. Nu mă știam cu oamenii din curte, dar cu timpul s-au obișnuit cu mine mereu acolo și nu mă întrebau nimic. Am început să mă duc când eram în clasele primare și am continuat să merg până în generală. Îi spuneam „locul magic” și îl țineam secret. Uneori, „acasă” nu e acasă.

Adi Bulboacă:
Nu-mi amintesc neapărat asta, dar se pare că am crescut la țară, la bunici. De la 5-6 ani mi-e clar că cel puțin vacanțele de vară mi s-au petrecut acolo. Lucrurile se întâmplau în loop, la fel în fiecare an. Ajungeam la Poiana, lângă Tecuci, cam pe 16-17 iunie. Ai mei mai rămâneau câteva zile, cât să sărbătorim și ziua mea. După asta, aproape trei luni eram doar cu sor-mea și cu bunicii. Cu cărți, cu treabă prin grădină, pe la păsări, pe la animale. Cam la două săptămâni mergeam cu bunicu cu căruța să luăm apă. Cu cât era mai secetă, cu atât mergeam mai departe, până la două sate mai departe.

Când nu aveam treabă, mă suiam cu câte o carte în copac. Aveam de ales între un cireș bătrân, un cais și mai bătrân din mijlocul curții, doi zarzări, doi vișini. În nuc nu prea aveam voie, că aparent mă trăgea curentul de la umbra lui mare și profundă. Preferatul meu era cireșul. Din vârful lui vedeam Siretul, care era 300 de metri mai jos. Tot în cireș mă suiam când veneau cam odată pe lună, pentru un weekend, verii mei din Focșani. Deși îmi era super dor de ei, reușeam să-i enervez în primele două ore de la momentul revederii. Bunica lua câte un pachet de mentosane pentru fiecare dintre noi. Verii mei terminau pachetele instant, sor-mea un pic mai încolo. Eu, în schimb, scoteam câte o mentosană, o miroseam trăgând adânc aer pe nări, mușcam pe slow-motion o bucățică, exact ca în reclame, toate astea ca să îi enervez pe ei. Efectul era ăla că trebuia să mă ascund în cireș până la plecarea lor.

Cătălin Georgescu:
Pe versantul vestic al văii săpate de râu, întins pe spate-înclinat stă Cătălin pre-buletin și privește cerul. Jos e lunca cu pârâul, sus e autostradă aviatică și avioanele dau brazdă și seamănă chemtrails rotocoale. Se mai scarpină de furnici, mai citește Marile Speranțe, mai ațipește. Dar ceasul de mână îi spune că se face ora 4 și trebuie să plece cu vaca peste deal. C-așa e vara la bunici, așa sunt delegați cei mici.

Ioana Cîrlig:
Acasă-ul meu e un apartament la etajul 10 al unui bloc din Balta Albă. Acolo am locuit până în clasa a patra. Ai mei erau tineri și sănătoși și fericiți, mergeam în fiecare zi în parcul IOR, aveam 2 căței și un motan. De la fereastră vedeam până departe, multe blocuri și copaci și centrala CET Sud, de unde seara ieșea mult fum care lucea în lumina frumoasă.

Ioana Moldovan:
În anii de sub un metru, acasă era sub privirea a doi ochi negri, intenși, dar blânzi când îndreptați spre mine. În preajma unui chip marcat de niște sprâncene cu personalitate și încadrat de un păr negru și des. Acasă era un zâmbet, unul nu foarte frecvent, dar cu atât mai sincer și mai de preț. Era portretul de mărime naturală al unui om. Doar că în carne și oase. Un om minunat. Acasă era oriunde aproape de el sau în orice loc mergeam împreună. Era el. Bunicul meu.

Acum mai am doar amintiri și poze. Părul lui, veșnic negru, parcă mă izbește din imagine. Nu-l schimbă nimic, nici trecerea timpului peste hârtia deja îngălbenită. Mă uit la poză și mă simt mai aproape de acel acasă de demult, dar nu uitat și nicidecum mai puțin iubit. Aș vrea să pot să mai ajung acolo măcar pentru o clipă.

George Popescu/Poqe:
Pană să merg pe a 'ntâia la București, am locuit la bunicii din partea mamei, în județul Argeș, la câțiva kilometri de moromeți. Am vorbit la 4 ani, îmi ziceau toți mutulică. Am recuperat repede, pe la 5-6 ani m-a învățat un vecin să citesc. Asta a venit cu tot cu fumatul de chiștoace prin gradină. La gradiniță nu mi-a placut deloc, am fugit după câteva zile. Mă ascundeam în grădină când venea educatoarea să mă caute. Tataie, om înțelept și plimbat prin lume, a zis că dacă nu îmi place, mai bine să stau acasă. Așa că atunci când am ajuns în București și am început școala, în '87, eram destul de sălbatic, a tras un pic mama cu mine până m-a racordat cu marele oraș. Cred că de atunci am ramas cu „defectul” ăsta, să încerc mereu să îmi păstrez libertatea de a face ce-mi doresc.

***
Acasă este un proiect jurnalistic atipic, social, umanitar și artistic, demarat de Radu Ciorniciuc, Lina Vdovîi și Mircea Topoleanu. Reprezintă povestea unei familii care a trăit în izolarea Parcului Național Văcărești și care acum a primit șansa la reintegrare, mobilizând și unind numeroase comunități.

Documentarea relatată de jurnalistul Radu Ciorniciuc și fotografiile realizate de cei 11 copii protagoniști sunt cuprinse în cartea Acasă, care se lansează duminica asta, 5 noiembrie, la MNAC. Cartea este editată de Decât o Revistă și poate fi cumpărată din shop-ul lor online.