Anastasia, Anul 11

Anastasia – Alex

Anastasia se lasă pe-un puf mov de pe podeaua albă a studioului în care încap lejer 100 de oameni. Are breton, ca în mai toate fotografiile din proiectul fotografului Alex Gâlmeanu, care-i poartă numele. Are ceas supradimensionat la stânga, a cincea şedinţă foto din ultimele şase cu Alex la care poartă unul. Părul îi e lung şi drept, inelul de pe mijlociul stâng e un craniu. E toată-n negru, din cap până-n picioare, minus cămaşa cadrilată roşu-albastru care-i atârnă pe şolduri.

„Ăsta e mai comod,” îi spune neutru lui Alex din puful mov. „Mai bine mă fotografiezi în ăsta.”

„Nu, nu, trebuie să fie pe scaunul ăla.”

„Păi într-o zi nu cred că o să mai încap în el.”

Alex şi Stasi (cum îi spune el) s-au cunoscut când ea era copil. De 10 ani, se văd în fiecare octombrie pentru ca Alex să-i facă Anastasiei o fotografie. În unii ani, mai ales de când Anastasia a plecat la facultate, nu se văd decât cu ocazia fotografiei. Nu că s-ar simţi.

Alex – Anastasia

Prima fotografie cu Anastasia, făcută în 2003, n-a fost gândită ca parte din vreun proiect. Pe-atunci, Alex avea obiceiul ca după şedinţele foto să tragă câteva portrete alb-negru. În octombrie 2003, i-a fotografiat pentru o revistă glossy pe Anastasia, împreună cu tatăl ei, Andrei Gheorghe. După şedinţă, Alex a luat un taburet din lemn – un castron cu trei picioare cumpărat mai demult de pe lângă Sibiu şi vopsit argintiu –, l-a pus în faţa peretelui gri din studio, a rugat-o pe puştoaică să se aşeze şi a tras câteva cadre cu ea singură, pe un film alb-negru.

Un an mai târziu, tot în octombrie, întâmplarea a făcut să se reîntâlnească la Alex în studio. El şi-a amintit de fotografia din 2003 şi a decis s-o repete. „Evident că de la a doua fotografie,” spune el „la a zecea fotografie nu-ţi trebuie vreo mare imaginaţie.”

Anastasia

Deocamdată, proiectul e un portret de adolescenţă. Deocamdată. „Pentru mine contează foarte mult, de fapt, rezultatul final”, spune Anastasia „pentru că o să ai, poate, 50 de poze şi o să ai o cronologie şi o să poţi simţi timpul. O să fie ceva palpabil.”

Anastasia are acum 20 de ani (împliniţi în iunie) şi studiază stilism la Istituto Marangoni. După un an petrecut la Milano, vara asta a făcut trei stagii la New York – la Stella McCartney, Zac Posen şi Oscar de la Renta – cu de toate, de la împachetat cadouri pentru vedete şi trimis pachete pentru stilişti din toată lumea, la contribuit la materiale de PR. Din toamnă s-a mutat la Londra, unde-şi va termina studiile.

Anul ăsta i-ar fi fost mai uşor să vină în ţară în septembrie sau noiembrie, dar ştie că e important ca fotografia cu Alex să se întâmple în octombrie, aşa că au fixat întâlnirea pe 20, duminică. Altfel ar deveni alt proiect.

Alex

Într-un fel, regulile jocului au fost dictate de prima fotografie, iar Alex a ţinut să le respecte: luna octombrie, fotografia alb-negru, fundalul gri, scaunul, obiectivul de 50 de mm. „Am eu o idee că dacă păstrezi foarte multe lucruri la fel, într-o succesiune de imagini, lucrurile alea la fel devin neutre, şi atunci ies în evidenţă altele.”

Unele lucruri s-au schimbat, cum ar fi trecerea pe digital. Alex nu ar vrea ca tehnologia să fie o frână, să depindă de ceva ce poate dispărea. Nici scaunul nu e, în fond, esenţial. Dacă la un moment dat se va rupe sau se va pierde, fotografiile vor putea continua şi fără el.

Pentru Alex, proiectul e un soi de documentare a trecerii timpului cu ajutorul Anastasiei. Nu a ales niciodată cadrul în care ea arată cel mai bine, pentru că nu e despre asta. „E despre timp. Nici măcar nu e despre Stasi.” De-asta imaginile nu stau în picioare scoase din context, ci doar în succesiune.

„Eu am ajuns la vârsta aia penibilă,” spune Alex, care face 35 de ani luna asta, „la care timpul chiar contează. Pentru mine timpul este singurul capital de orice fel pe care-l am. Mi se pare că e mult mai important decât orice bani aş avea, orice idei aş avea, orice imaginaţie aş avea, orice cărţi aş citi, e mai important decât orice. Şi este singurul lucru pe care este imposibil să-l mai recuperezi vreodată.”

După 10 ani

„A câta fotografie e asta?,” o întreabă Alex pe Anastasia, aşezată incomod în taburetul-castron cândva argintiu. „A unşpea?”

„A zecea, cred. Sau nu mai ştiu. A unşpea?”

Cu câteva minute înainte de şedinţa foto, a subliniat că Alex alege cele mai urâte fotografii cu ea. Au ajuns la a unşpea, încep altă decadă, deci Alex permite o nouă regulă: de-acum o va lăsa pe Anastasia să-i îngusteze opţiunea, să aleagă câteva cadre din care el să decidă.

Anastasia priveşte ironic aparatul, întoarsă uşor spre fundal, cu mâinile ancorate pe genunchi.

„Oare câte o să avem?,” întreabă ea, şi vocea pare brusc de copil.

„Câte o să putem.”