Angoasă în provincie: Reşiţa 2013

În mai 2013 locuiam deja de 5 ani în Bucureşti şi tocmai aflasem că urma să mă mut în New York să studiez filosofie şi teorie psihanalitică la The New School for Social Research. Ştiam că plec din România şi aveam sentimentul că nu o să mă întorc prea curând. De întors m-am întors după zece luni, dar nu ştiam asta atunci când am decis să fac un proiect fotografic împreună cu tatăl meu. Fotografiile sunt trase pe două filme Kodak expirate, pe acelaşi Nikon cu care tata mă fotografia în vacanţele la mare sau cele din faţa blocului, în prima zi de şcoală, în timp ce în făceam temele, în timp ce mă uitam la televizor sau când mă jucam cu colecţia mea de păpuşi Barbie. Odată plecată din Reşiţa, am ştiut că acolo nu o să mă mai întorc să locuiesc niciodată şi aşa a fost. Aşa că proiectul SMALL TOWN ANGUISH documentează în trei părţi nostalgia, dar şi conştientizarea întoarcerii oraşului de unde vin: Casa şi centrul oraşului (The house and the town square), Şcoala (The School ), Detaşarea (Outgrowing, trasă în alb-negru).

Reşiţa se întâmplă să fie oraşul în care m-am născut. A fost o întâmplare că e un oraş mic din România. Copilăria mea a fost în mare parte luminoasă, părinţii mei mă iubeau şi se străduiau să ţină pasul cu mine. S-a întâmplat să am o bunică gălăgioasă, superstiţioasă şi mereu pusă pe glume şi farse. Încă ne fotografiem împreună în timp ce ea urmăreşte ştirile de la ora 5 sau telenovelele preferate. Tata a fost mereu obsedat să documenteze în detaliu fiecare etapă a vieţii mele, atât în fotografii cât şi pe video, iar mama nu a părut niciodată să fie deranjată de asta. Mama mi-a susţinut aproape fiecare decizie şi ea este cea care mi-a pus pentru prima oară în mână cărţile care mi-au marcat adolescenţa. Într-o seară mi-a dat Străinul lui Camus şi cartea a fost citită pe nerăsuflate până târziu în noapte. Nimic nu a mai fost la fel de atunci şi până şi astăzi dacă cineva mă întreabă cine e filosoful meu preferat răspund negreşit Camus.

Câteodată îmi plăcea că locuiesc în Reşiţa, alteori mă simţeam prinsă într-o îmbrăţişare sufocantă şi normopată. Câteodată copiii râdeau de mine la şcoală, câteodată plângeam din cauza lor. Luam mereu premiul întâi cu coroniţă şi au fost momente în care mă simţeam admirată, micile mele momente de plăcere.

L-am pus pe tata să mă fotografieze în locurile-cheie ale copilăriei mele. În primă fază, locuinţa bunicii mele, plină de obiecte atât de familiare: mai ales un tablou cu o brunetă care atârna deasupra patului în dormitorul bunicilor. Apoi a urmat cartierul în care părinţii mei încă locuiesc şi care se află atât de aproape de centrul oraşului cu fântâna sa arteziană şi centrul commercial Nera. L-am târât apoi prin alte locuri din apropiere, Casa de Cultură unde mergeam la teatru ziua şi la discotecă noaptea, în subsolurile sale. Spre sfârşit a urmat cel mai dureros drum, cel de şapte minute casă-liceu, unde am petrecut 12 ani şi în faţa căruia mi-am aşezat pe creştet o coroniţă de plastic pe care o primisem cadou în glumă de la nişte colege printr-a zecea.

Odată cu aceste fotografii am realizat că România există doar într-un mod convenţional, ca orice altă ţară din lume. Nu există o entitate numită România pe care să o întâlneşti, aşa cum nu există nici Reşiţa şi nici familia, de fapt. Există doar oameni, acţiunile lor şi responsabilitatea care vine după. Nu cred că suntem datori faţă de aceste ficţiuni şi nici măcar faţă de oameni. Tot ce le putem oferi oamenilor e dragoste şi recunoştinţă dacă e cazul. Fotografiile arată doar o mică parte din acest oraş din provincie numit Reşiţa prin lentilele subiective ale mele şi ale tatălui meu. Acest omagiu vizual este şi unul ironic şi reprezintă o alegere cât se poate de conştientă. La vremea respectivă a fost şi un cadou de rămas bun pentru câţiva dintre oamenii care au făcut cei 18 ani petrecuţi în Reşiţa mai mult decât suportabili. Între timp, oraşul mi-a rămas mic, scurt la mâneci, intrat la apă şi în mai 2013 credeam că până şi Bucureştiul îmi intrase la apă. După zece luni petrecute în New York, ajunsesem să simt că până şi el mă strânge şi mă constrânge, dar asta-i altă poveste.

***
Pe Raluca o găsești în toată splendoarea pe The Daily Tutli-Putli.