Ce nu e în imagini nu există

Horațiu Șovăială are două pisici, o prietenă, treizeci de ani și multe aparate de fotografiat care „fac câte o chestie bine”.

Calea București este o colecție a imaginilor din subconștientul unei generații postcomuniste urbane. Chiar dacă hashtagul postcomunist este un os ros de douăzeci și cinci de ani, încă mai apar firimituri de tufe de trandafiri din spatele blocurilor, fețe de masă și perdele care se asortau cu ideologiile socialiste. Acum avem poate distanța adecvată să identificăm, să le spunem pe nume, le punem pe categorii, curajul să credem că nu ne definesc neapărat, sau simțul artistic de a le integra într-un trend și de a-l numi vintage. Vintage-ul românesc din imaginile lui Horațiu Șovăială este cadrul poveștii oricărui tânăr care a crescut aspirând la o viață liberă de amintirile și lecțiile părinților, cadrul care i-a reamintit încontinuu de unde vine și în care o să se simtă mereu liniștit, liber și acasă. Mâncatul pe capota mașinii, vântul din păr pe un balcon, plantele din scara blocului, împachetate împotriva frigului, senzația grâului de vară din palmă, blocurile din spatele copacilor de toamnă și blocurile din spatele fulgilor de zăpadă sunt și vor rămân cele mai sigure referințe din viețile noastre.

După facultate, Horațiu s-a angajat inițial graphic designer la două agenții. Când a ajuns să lucreze la un studio de fotografie publicitară din București a crezut că ăla e the ultimate job. A vrut să fie foarte bun și spune că își dădea toată silința, dar se certa cu managerii mereu pe bani, chiar dacă era acolo între 10 și 14 ore zi de zi. Timp de vreo 3 ani, mergea la muncă dimineața, într-un studio întunecat și după ieșea în oraș noaptea, „să party”. Programul devenea din ce în ce mai epuizant, pe de o parte la muncă se străduia să ajungă să fie „the boss p’acolo”, pe de altă parte, prin baruri și cluburi avea o „această persona”. La un moment dat însă, pur și simplu, „devii foarte trist”.

Reset. A plecat din țară complet. Se adunaseră cascadă toate lucrurile cu jobul, cu ieșitul în oraș, cu gacicile pe care le avea la vremea respectivă, și a plecat cumva kamikaze. „I just ran away”. Se bălbâie puțin, zice cuvinte ca supărat, trist, epuizat: „M-am cărat să fac bani din fotografie.” A încercat în Zürich, unde s-a simțit de „parcă ieșeam de la pârnaie.” A împrumutat niște bani, care nu erau deloc de ajuns de Elveția, și în opt luni a trecut de la post-producție pentru fotografi care lucrau still life cu bijuterii și design interior, la asistent la producții publicitare și fotograf freelance de portret pentru clienți privați și reviste; deci „prin tot căcatul, de jos până sus”. Acum face bani din fotografie comisionată, nu din fotografiile lui personale. Nu vinde artă, speră să vândă niște cărți. Fotografia este jobul lui inițial, n-ar face nimic altceva, niciodată, spune. Sau poate că la un moment dat se va face asistent de bucătar, să taie niște legume.

Fotografie sau poză? După Horațiu, e cum vrei tu: „galerista le zice lucrări, taică-miu le zice poze, și noi vorbim despre fotografie aici. Eu zic: imagini”. E imaginea care a fost în fața camerei. Dacă îl întrebi diferența dintre pictură și fotografie, zâmbește și te întreabă ce vrei să știi, pentru că are foarte multe păreri despre asta. Cum ar fi că dacă ar fi primit educația potrivită, s-ar fi făcut pictor. Dar dacă vrei totuși niște răspunsuri rezumă scurt: „perspectiva unică vs. poți să faci ce vrei”, cam asta ar fi fotografia vs. pictura. Vezi cum a încercat David Hockney jocul cu mai multe perspective în aceeași lucrare, și mai vezi Picasso.

Când îl intrebi ce gen de fotografie face el, îți predă o mică lecție de istoria fotografiei moderne. Numește două mari influențe: „mișcarea șaptezecistă, care se numea New Topographics [Photographs of a Man-altered Landscape], a fotografilor și artiștilor care au pionierat cumva fotografia color în artă” și fotografia japoneză de după al doilea război mondial. Prima, pentru că până în acel punct, spune Horațiu, „arta era considerată doar fotografia alb-negru, din aia super aranjată și formală și foarte studiată cumva sub același rigori ale picturii, pentru că era inspirată din pictură. Fotografia de artă din anii `20 până în `60, cam așa, era Ansel Adams. Și au venit acești oameni, și au zis băi, hai să folosim color. Color la vremea respectivă se folosea doar în reviste, în media și publicitate, era văzută ca un soi de exprimare vulgară ca mediu artistic, și nu era acceptată de publicul larg.” Îi numește pe Stephen Shore, Joel Sternfeld, Robert Adams, William Eggleston și alții, o gașcă de oameni, un curent, care prin anii `70 au introdus fotografiile de tip instantaneu, aparent banale „desprinse din viață, cum ar veni - și pe de altă parte fotografii foarte studiate pe anumite teme (sociale, ecologice, geologice, etc).” I-a plăcut mult stratificarea asta.

E „hooked” și pe fotografii din curentul Purovōku (Provoke), numit așa după revista experimentală fondată de fotografii Yutaka Takanashi și Takuma Nakahira, criticul Koji Taki și scriitorul Takahiko Okada în 1968, sub deviza Provocative documents for the sake of thought. L-au influențat în mod special Nobuyoshi Araki, Daido Moriyama, Shōmei Tōmatsu, Eikoh Hosoe și Masahisa Fukase, fotografi care s-au exprimat în multe straturi despre lucruri fie cu conotație socială, fie artistică. „Unul era interesat de geneză, chestii erotice, o interpretare a femeii în imagine, pe alții îi interesau lucruri care țin de oraș, de tranziția societății și urbanității japoneze până în modernitate, iar pe un altul îl interesau numai peisaje din astea super-nebune de la marginea coastelor.”

A încercat să tragă foarte mult color și combinația de peliculă cu ce cameră folosea pe vremea respectivă îl nemulțumea. Își permitea doar anumite materiale din salariul lui de atunci. „Și eram foarte conștient de la bun început: bă, asta este o calitate proastă, și mă rog, arată cool, pentru că poți să speculezi pe acest film expirat cu o cameră bubuită”, dar pe el îl interesa să arate brici, suprareal, impecabil, „ca ăia la care mă uitam eu, pentru că dacă ăștia obțin această calitate, eu n-o să fac ceva mai prejos de atâta”. Și din cauza asta a trecut pe film alb-negru, un pic mai permisiv în termeni de expunere.

„Când era vremea faină, ieșeam să trag color - cu sculele și filmele pe care le aveam în vremea respectivă îmi permiteam să trag color (doar) când era vremea faină. Și când nu era vreme faină trăgeam alb-negru.” Așa și-a dezvoltat două direcții, două limbaje - mereu independente. „La început nu îi ziceam limbaj, eram pur și simplu atent la alte lucruri când schimbam mediul.” „Dacă aveam o idee de fotografie pe format mediu - formală, aranjată, curățică pe color, îmi căutam teme și abordări în sensul ăla; și dacă trăgeam alb-negru, pe format mic, devenea total altceva. Eram atent la lucruri cu un caracter figurativ, nu neapărat descriptiv, chestii poate câteodată abstracte, senzoriale, lucruri care ieșeau mișto cumva în alb-negru într-o anumită lumină. Căutam niște situații, le duceam câtre fotografie și ieșeau așa.”

Avea idei să continue și să aprofundeze ce studiase, când urma să aibă timp. Dar după ce s-a angajat și-a dat seama că asta nu va avea niciodată. Și-a luat o cameră micuță pe care a lipit-o de curea, ca s-o poarte zi de zi. Așa și-a impus - la început și-a forțat - exercițiul vizual de a se exprima zilnic prin imagine și, în timp, o atenție sporită pentru imagini savuroase. A făcut asta trei ani, iar când s-a mutat în Elveția, unde pentru că nu știa multă lume, avea timpi morți, și-a luat la mână arhiva. A descoperit un limbaj în fotografiile alb-negru făcute între 2010 și 2013, zi de zi, ca din greșeală, din arhiva lui altfel foarte bine structurată cronologic și pe teme: „I know by heart ce e în fiecare folder”. Și-a dat seama că atunci când făcuse pozele nu conștientizase c-ar putea avea un limbaj al lui. Că facea el de tot felul, puțin din asta, puțin din aia, dar că cel mai coerent și cel mai adevărat lucru pentru el și felul cum se exprima erau imaginile acestea alb-negru, intime și personale, din everyday life. Chiar dacă el le căuta în lucruri gândite, intenționate, formale, studiate, de fapt cel mai bun lucru era ăla cel mai aproape de el. „Nu le luam în serios, sunt poze de-ale mele...” Dar când și-a dat seama că ar putea exista un limbaj sine-stătător, a început să se folosească de el.

Așa a ajuns la întrebarea: „Care este relația imagine-memorie?”. Pentru că unele lucruri le ține minte super bine, unele deloc, dar pentru că le are în imagine, există. „Ce căcat s-a întâmplat cu lucrurile pe care nu le-am fotografiat, știi?”. Tot uitându-se prin arhiva lui, avea tendința să țină minte doar ce avea prin poze. „Eram obsedat de chestia asta: ce nu era în poze, nu mai exista.” Și a început să se gândească că ce există este un univers vizual, pe care l-a construit, iar ce e în afara lui nu există.

Între 2013 și 2016 a avut norocul să călătorească prin lume dar să și vină des în București. A început să caute să facă imagini cu mult mai multă intenție, minte și rațiune versus emoție. În momentul în care a văzut că are control și că nu e spectator în propria lui trăire, a început să tragă tot felul de chestii care știa că o să-i placă, pe care voia să le ducă mai departe. După doi ani și-a dat seama că în căutările lui începuse să se repete, și-a găsit cumva rețete - și se super bucura. Dar imaginile deveneau cumva auto-referențiale. Ceea ce pornise în 2009 se termina: „this is it... it`s been fun...gata”.

Și s-a oprit.

Când îl întreb ce a făcut cu materialul din anii ăia, îmi zice zâmbind: Calea București. Dar nu știe exact de unde a venit ideea asta de expoziție „poate din cauza prietenilor, sau presiunea vârstei”. S-a apucat să-și sape toată archiva, ce-i plăcea cel mai tare din tot ce făcuse în 6 ani. A făcut o selecție, și a mai făcut o selecție, și a mai făcut o selecție, și a mai făcut o selecție… selecții peste selecții și „îmi ieșeau foarte multe, câte 1.600 de poze”. Încerca să fie mai riguros, le mai reducea. După aia și-a pus problema „pe cine interesează povestea vieții mele? Nobody cares. Nici pe mine nu mă interesează atât de tare să văd tot.” A luat deci aceste selecții și a încercat să le lege ca un parcurs narativ. Clasic. „Mi se părea cumva lame, și un pic cheesy să spun povestea vieții mele.” După o vreme a renunțat, „n-o să fac istoria lui Horică Șovăială în 1600 de poze.” Ceea ce e frumos în povestea asta, după Horațiu, nu sunt faptele per se, că în perioada aia era cu nu-știe-care gacică, sau că prietenul lui s-a tăiat la deget. Gândirea cinematică era o linie greșită. ”Starea și atmosfera din ele, sau tipul de sensibilitate care se regăsește în ele - aia le leagă și aia e cel mai fain.” A răsfirat aceste selecții ca pe niște cărți de joc și a încercat să facă un montaj pur pe atmosferă, pe senzația pe care ți-o dau când te uiți la ele. După asta a încercat s-o esențializeze în cele mai simple lucruri posibile puse împreună.

„Le-am tocat. Am făcut o carte cu 78 de poze.” Calea București este strada pe care a copilărit el în Brașov, „și încapsulează tot traseul meu Brașov- București - „the World” și înapoi la București.”

***
Expoziția Calea București mai poate fi vizitată la Galeria Mobius până pe 03 decembrie. Cartea Calea București o poți cumpăra aici. 
Site-ul de fotografie & Instagram-ul lui Horațiu. 

***
Kata Győrfi are 25 de ani și studii de estetică, filosofie și teatru contemporan. Lucrează ca dramaturg și critic de teatru, dar mai face și PR, organizare de evenimente și traduceri. Scrie de 6 ani cronici, recenzii, interviuri, piese de teatru și poezii – majoritatea în limba maghiară. Recent s-a mutat înapoi în București, orașul ei natal, cu care vrea să se reconecteze prin oameni.