Codruţ, Photography Producer

Când era într-a 11-a, ca mai toată lumea, Codruţ nu prea ştia ce o să facă după liceu. Era la real, deşi crede c-ar fi fost mai fericit la uman, detesta matematica, aşa cum îi era predată, şi-avea impresia că pierde timpul. Pe atunci s-a împrietenit cu Ştefan Crăciun (acum fotograf și el) şi au început să se plimbe fără ţintă prin Bucureşti, cu opriri mai lungi pe străzile cu case vechi, care, aşa dărăpănate cum erau, îşi păstraseră farmecul. Fotografiam ce mi se părea mie „frumos”. Locuiam în Bucureşti, şi orașul era (şi încă este) un loc foarte poluat din punct de vedere vizual. Îmi plăcea să ascund partea asta a oraşului şi să-l fac să arate în fotografii cum mi-ar plăcea mie să fie.

După bac s-a hotărât să facă doar ce-i place şi să continue cu fotografia, aşa că a dat 50 de lei pe un curs pregătitor ţinut la UNATC pentru admiterea la Foto-Video. Dar nici el, nici ceilalţi 30 de înscrişi n-au aflat prea multe în ziua aia. Avea impresia că totul e un pic luat la mişto, că fuseseră cei mai prost cheltuiţi bani vreodată şi, fără să aibă nevoie de alte lămuriri, Codruţ s-a hotărât. Nu avea să piardă şi mai mult timp pe-aici. Între opţiunile de pe-afară, Birmingham părea să-i promită mult.

În oraşul în care chiar plouă aproape tot timpul, Codruţ a studiat comunicare vizuală, la Institutul de Artă și Design şi a devenit interesat de fotografia de modă şi de stilul de viaţă idealizat din jurul ei. Am crezut că dacă mă orientez spre acest gen de fotografie o să ajung să trăiesc şi eu viaţa asta. Totodată, voiam să mă asigur că pe viitor o să lucrez cu oameni şi că nu o să am o slujbă în care cel mai bun prieten o să îmi fie un trepied.

Între o serie de proiecte din timpul facultăţii, toate de găsit pe blogul său, cel mai important a venit odată cu colaborarea cu Dinu Bodiciu. Despre designerul timişorean stabilit la Londra s-a scris mai ales după ce în 2011, „The Haus of Gaga”, stiliştii lui Lady Gaga, i-au ales una dintre ţinute, un deux-pieces roşu-aprins, pentru show-ul lui Jay Leno. Lui Codruţ îi plăcuse prima colecţie a lui Dinu şi s-a hotărât să îi trimită un mail. La puţin timp după ce s-au văzut, au pus la cale seria QATSI, pentru care au folosit colecţia SS2012 a lui Dinu, şi pentru care Institutul Cultural Român din Londra le-a pus la dispoziţie una dintre încăperile sale. În credits, Codruţ apare ca photography producer, un titlu ce îi anunţă implicarea în mai toate procesele ce ţin de căutarea locului potrivit, a modelelor, make-up artiştilor, de gestionarea problemelor ce apar pe parcurs, de post-producţie. Aşa sunt sigur că dacă fac o fotografie bună pot să fiu cu adevărat considerat responsabil pentru calităţile sale. Şi pe lângă asta, mai spune Codruţ, e un titlu ce-l detaşează de fotografia de nuntă sau de evenimente, de care speră să nu fie nevoit să se-apuce vreodată.

Tot cu prilejul proiectului ăstuia, Codruţ a început să experimenteze şi cu cinemagraphs, tehnică popularizată de fotografii Kevin Burg și Jamie Beck, ce îmbină fotografia cu filmul prin introducerea unui element în mişcare în fotografia statică. E foarte greu să te evidenţiezi în domeniile creative. În ultimul timp am observat că cei care se ridică pe scara profesională sunt cei care experimentează cu tehnologia nouă. Folosindu-te de o tehnologie nouă şi implementând-o într-un domeniu creativ, ai ocazia să arăţi lumii ceva ce nu a mai văzut.

Colaborarea cu Dinu Bodiciu a continuat cu proiectul GALIA, pe care Codruţ l-a pregătit pentru finalul de an, la facultate. Din nevoia de aprofundare şi interes pentru transmedia storytelling, adică aceeaşi naraţiune pe mai multe platforme digitale, Codruţ a pus în aplicare o idee care îl rodea, deja, de ceva timp. Pe lângă un editorial cu colecţia toamnă-iarnă 2012 a lui Dinu, Codruţ a realizat primul lui film de modă.

De multe ori, planurile au fost rescrise. Cea mai mare parte a proiectelor mele se petrece în pre-producţie, când sunt propria-mi secretară şi stau la telefon zilnic cu oameni şi agenţii sau trimit mailuri şi nu primesc răspunsuri. Până să primească un răspuns pozitiv de la Oxygen Model Management, Codruţ a trimis brieful pentru proiect la toate agenţiile din Londra, mai puţin cele foarte faimoase, precum Models1, de exemplu, şi către aproximativ 30 de make-up artişti. Aproape trei luni a durat să găsească o echipă de patru oameni dispuşi să lucreze pe gratis: doi asistenţi, modelul şi make-up artistul. Din cele 1100 de lire pe care a reuşit să le pună deoparte în timpul anului pentru proiect, 600 s-au dus imediat pe taxa de congestie pe care o plăteşti ca să intri cu maşina în centrul Londrei, pe benzină, transport, plătirea unui model pentru teste, apă şi gustări pentru toată lumea. Nici găsirea unei încăperi potrivite pentru filmări n-a fost mai la îndemână. Pentru colecţia lui Dinu, Codruţ îşi imaginase un interior Art Deco, şi-n Londra misiunea de a găsi unul s-a dovedit a fi mai grea decât ar fi fost acasă, în Bucureşti. După câteva luni de căutări, cei de la primăria districtului Wandsworth i-au permis să filmeze într-una din încăperile lor. Atmosfera solemnă a filmului e greu de asociat cu ce se întâmpla în jur în ziua filmărilor: la parter era recepţia unei nunţi, cu gălăgie şi fotografi roind peste tot, iar la etajul superior, şiruri de oameni stăteau la cozi ca să-şi rezolve diverse probleme.

Inspirat de sindromul Cotard (sau boala morţilor vii), care se manifestă prin negarea propriei existenţe și din care se inspiră şi colecţia lui Bodiciu, primul film de modă al lui Codruţ este un film de stare ce te lasă în cu totul alte ape decât primele vibe-uri pe care le prinsese Codruţ despre lumea modelelor. Mi-am dat seama pe parcurs că viaţa din fotografiile de modă nu există, e o iluzie după care mulţi se orientează, dar pe care nimeni nu o trăieşte cu adevărat. Nu am cunoscut pe nimeni să aibă viaţa asta.
Pentru ca totul să se lege perfect, Codruţ a compus şi piesa de pe fundal, după ce se jucase, de câteva ori, cu diverse programe digitale, şi după ce studiase câteva luni pianul.

Poveştile pe care Codruţ le-a spus până acum în proiectele lui se trag, toate, din teme mai degrabă sumbre: suferinţă, tinereţe veşnică, dar numai prin moarte, venite fie din filme pe care le-a văzut, din muzica pe care a ascultat-o, de la modelele pe care le-a fotografiat, şi, peste toate astea, dintr-o stare de fond dată de viaţa în Birmingham. Acolo unde, spune el, oamenii zâmbeau doar din exigenţele politeţii, aşa că nu ştiai niciodată când era pe bune, şi unde era cam greu să împărtăşeşti acelaşi tip de umor şi subiecte de conversaţie. Unde ieşirile, noaptea, începeau cu cozi la intrare în cluburi şi se terminau tot timpul la ora 2, unde nu se dansa la party-uri şi gagicile se dădeau cu autobronzant doar pe părţile neacoperite. Nu m-am gândit deloc în ce m-am băgat când am ales Birmingham. Dacă nu ploua, era înnorat. Era oribil şi jur că în Bucureşti e mai frumos.

Influenţat sau nu de ce-i transmitea Birminghamul, Codruţ a devenit tot mai preocupat de ideea de storytelling şi şi-a conceput seriile pentru a fi percepute ca un întreg, cu un început, un mijloc şi un sfârşit. Naraţiunea şi fotografia par a fi două concepte care nu se înţeleg deloc. Pentru a relata o întâmplare sau a spune o poveste, ai nevoie de timp, iar fotografia pietrifică timpul. Ideea de a cerceta de dinainte de a fotografia un subiect mi-a fost indusă la Birmingham. L-am considerat un demers logic, de care m-aş putea folosi să-mi explic fotografiile. Nu vreau doar să mă mulţumesc că arată frumos în viziunea mea. După ce toate elementele sunt adunate în acelaşi loc – oamenii, decorul, hainele –, ideile se aşază şi povestea începe să prindă contur. Pentru Codruţ, asta e cea mai bună cale de a face fotografie de modă – un fel de narrative fashion photography fără comercial şi artificial. Pentru el, doar poveştile de felul ăsta sunt uşor de acceptat.

Blogul lui Codruţ