Deborah are timp

06:38, linii paralele
De multe ori la ora la care răsare soarele, Deborah desenează pentru termenele de predare de la facultate. A terminat anul I la arhitectură cu medie de bursă, deși a ajuns acolo dintr-o dilemă de final de clasa a XI-a. Știa că vrea să facă ceva legat de artă, ca să nu fie nevoită să stea într-un birou. În același timp, mai știa și că vrea să câștige ca și cum ar sta într-un birou.

La sugestia unui prieten arhitect de-ai tatălui ei, a desenat o săptămână tot ce vedea prin casă. A aflat că e în stare să redea volume în desen și s-a apucat de pregătire. La prima ședință, însă, s-a împiedicat în tema de vacanță a colegilor ei, care aveau un avans de un an și o sută de perspective. Ea abia era la linii paralele. Admiterea i se părea imposibilă.

De fapt, imposibilul a început abia după ce a intrat și la UNATC. Tot anul I la Arhitectură a ținut secret că e studentă și la Actorie. Profesorul ei de an s-a prins și i-a dat lecția de care avea nevoie. „Mi-a zis: «În Renaștere, omul cel mai om era ăla care le știa pe toate. Asta că toți facem o singură meserie și știm un singur lucru e o chestie din zilele noastre. Trebuie să știm atâtea.» El e unicul care a văzut o necesitate. Și așa sunt. N-aș putea să fac una și să n-o fac pe cealaltă.”

07:45, psihoză
În zilele în care are repetiții de la ora 9, Deborah e în picioare la 7:45. Îi ia 30 de minute să se pregătească + 7 să se îmbrace. Mama (actriță și regizor) și tatăl (de profesie scenarist) au avertizat-o din timp: actriță n-ai să te faci. Numai că, într-a XII-a, Deborah a constatat că mai toți prietenii ei, cu care făcuse cioace legendare la orele de fizică din generală, dau la UNATC. În plus, o mai și băteau la cap că se irosește. Așa că a încălcat interdicția. A urmat o vară sub motto-ul „dai la actorie – te reneg!” (râde) „Tata aproape că turba. Bine, a tot turbat până la primul meu examen, la final de an întâi, unde a venit să mă vadă și de-atunci n-a mai zis nimic.”

Până la examenul ăla, Deborah a riscat exmatricularea din cauza absențelor. Așa că s-a dus în ofensivă la Nicolae Mandea, decanul Facultăţii de Teatru. L-a anunțat scurt că ea mai face o facultate, că vrea și că poate să le ducă pe amândouă. A dezarmat-o răspunsul. „Ești tânără. Dacă tu poți să faci asta, eu te susțin.”

La început, actoria a fost un fel de terapie. Tot anul I și-a spus: „vreau să trăiesc lucruri pe care mi le cenzurez în viața reală. Să iubesc cu toată inima, să am crize de gelozie fără mustrări de conștiință.” E la clasa lui Adrian Titieni, lucrează la Pisica verde cu Cristi Juncu, la Mizantropul lui Molière și la Our Class, de Tadeusz Slobodzianek, cu Simona Măicănescu.

08:00, jeux d’enfants
Când Deborah era mică și călătorea cu mama ei, se trezeau la 8 fix și, „cu sendvicelul în traistă”, colindau toate muzeele de artă. Acolo a început fascinația pentru imagini. A continuat cu Vogue și Numéro, în paginile cărora vâna oameni și decoruri. Abia după ce a dat la actorie a început să perceapă omul pentru el însuși, nu pentru contextul strălucitor în care fusese plantat. Apoi, un timp, fascinația a devenit auto-reflexivă. Primele fotografii pe care le-a postat online erau autoportrete. A depășit etapa, dar s-ar întoarce la un moment dat, ca să vadă până unde poate să evolueze cu asta.

Dac-o întrebi, Deborah nu face neapărat portrete sau fotografie fashion, ci fotografie de oameni. În propriul ei sub-gen, nu e nici spectatorul, nici regizorul, ci arhitecta, care consemnează momente născute din întâlnirile cu cei care îi pozează. De cele mai multe ori, construiesc povești spontane: „Totul e o joacă. Hai să ne-ntâlnim și să vedem ce iese. Ce se leagă atunci. Cum e lumina, cum e locul.” Seria de portrete cu dublă expunere Jeux d’enfants s-a născut în pod la UNATC, unde nu era suficientă lumină. Off to the Races există pentru că fotografa și modelul s-au împrietenit cu o șleahtă de copii din Rahova, care i-au condus la locul lor preferat de joacă – o mașină abandonată.

Până de curând „fenta digitalul”, dar pentru că nu-i plac minciunile, s-a apucat să învețe să lucreze de-adevăratelea pe film. Prioritatea zero, însă, e să învețe să lucreze bine cu oamenii. „E foarte delicat. Mai ales că niciunul dintre oamenii pe care i-am fotografiat nu sunt modele profesioniste. Ori sunt actori, ori îmi sunt prieteni – sunt oameni frumoși, de fapt. Ăsta e singurul lucru pe care îl au în comun. Cum îi spui să nu se închidă? Aici am de învățat. Aici e cheia. Restul cred că se prinde cu timpul.”

21:36, coffee, time
Deborah nu se consideră over-achiever. Sigur, în generală făcea cursuri suplimentare de engleză și franceză și mergea într-o tabără de creație cu pictură, sculptură, gravură și mozaic. În liceu a învățat grafică publicitară, apoi spaniolă. Acum, în zilele în care n-are nimic de făcut simte că o ia razna. Și recunoaște că așa a fost dintotdeauna. Reversul medaliei: în anul I, de la prea multe nopți nedormite, ajunsese să-și bușească mașina înainte de fiecare examen.

Nu poate și nu vrea să aleagă între arhitectură, actorie și fotografie. Încă nu știe din ce vrea să câștige bani. Nu bea cafea, pentru că o apucă tremuratul. Nu știe cum și de ce rezistă. Știe că n-ar putea să reziste fără ai ei. Și fără faptul că poate încă să zică „nu știu”. „Încă pot să zic «vreau să văd ce-o să-se-ntâmple, ce uși o să deschid sau ce șuturi îmi iau.» Nu-mi doresc decât să am curajul și sinceritatea față de mine să iau la un moment dat nu o decizie, ci o direcție.”

Încotro? „La un moment dat în viață o să fiu prin alte părți și visul meu e să fiu prin cât mai multe.”

Timp – mai are.