Diana! Şi mie, şi mie, şi mie...!

Revelația a venit în a X-a când și-a luat un Canon digital din State. Cinci ani de zile a mers cu el de gât zi de zi, și de atunci a rămas cu obsesia de a înregistra permanent ce se întâmplă în jurul ei, de a nu pierde nimic.

„N-am avut curajul să mă iau în serios cu fotografia.”

A vrut să dea la foto în Cluj dar aveau probă de desen la admitere, așa c-a venit la București acum șase ani, după un tip care îi plăcea, sau nu mai știe de ce, și-a făcut Istorie în paralel cu Jurnalism. Acum are 25 de ani și face un master de politici publice la SNSPA.

Film vs. Digital

„Filmul e mai onest. Pozele digitale sunt în eter, nu le ai de fapt niciodată. Pe film, poza are o poziție, există.”

Printre preferatele ei sunt pozele pe care le-a făcut într-un bar gay din Bruxelles unde a ajuns din întâmplare cu o prietenă și care surprind un travestit care dansa languros pe scenă. Când era Erasmus la Berlin își cumpăra filme din târguri de vechituri și a luat fără să știe un diafilm de interior, cu care a făcut niște poze outdoor în Oostende (Belgia). Fotografiile i-au ieșit c-o atmosferă specială, atât de albastre că par prelucrate. E genul de surpriză pe care n-o poți avea decât pe film.

A renunțat de curând la analog, totuși, pentru că e foarte scump, iar aparatele digitale de acum sunt comparabile calitativ cu cele pe film. Din ianuarie are un Canon 5D cu care se simte foarte bine. Îi e frică un pic de „superputerea pe care ți-o dă un aparat digital bun, libertatea și capacitatea de a fotografia orice. Te măgulește, dar te și sperie.”

Prin 2007 și-a făcut un blog, Supliment Alimentar, de care știau doar câțiva prieteni. Posta poze, dar lipsea ceva. „Lipsea textul, care e un cârlig, oameni sunt înfometați de povești.” Așa că de curând a început să publice serii de fotografii pe blog, însoțite de text. A scris despre Pitic, unul dintre skaterii ei preferați.

„Îmi dau seama că se apropie când se aude skate-ul”

Adolescența e o perioadă pe care Diana a trăit-o destul de prost, pentru că nu i-a plăcut toată partea de socializare și de roluri fixe care ți se atribuie în curtea liceului. Fie că vrei sau nu, ești atribuit unui grup, așa cum era ea rockerița obsedată de fotografie. „În adolescență ești fie ăla de care se râde, fie ăla care face bășcălie.” Odată trecută peste asta, observă în jur mai mult părțile frumoase, intensitatea, și, mai ales, o anumită inocență care e numai a adolescenților. „La copii inocența e by default, la adolescenți e altfel, pentru că deja sunt conștienți de sine, de anumite roluri. Adolescența e vârsta la care inocența își dă ultima suflare.” Așa că Diana a început să fotografieze adolescenți pe stradă.

La început, i-a fotografiat de la distanță, c-un Zenit. Cu străinii, contactul e foarte scurt și intens, un click, un moment, un om pe care nu-l cunoști. „Nu surprinzi personalitatea, ci o chestie generică, o poză care e cumva comună tuturor adolescenților: un amestec de timiditate cu self confidence și self awareness în formare.”

Nu i-a fost ușor să se apropie. Acum un an jumătate, făcea încă poze de la distanță unui grup de skateri din Parcul Tineretului, și-l remarcase pe Pitic. Abia prin februarie anul ăsta a revenit în skatepark și și-a făcut curaj să meargă la ei. A ajutat-o faptul că sunt copii obișnuiți cu aparatele foto și cu „pozele tehnice” pe care și le fac între ei la diferite figuri și salturi. Așa că sunt relaxați și te ignoră dacă te apropii cu aparatul în mână. Ba chiar pozează. Iar odată ce intri în atmosferă, ești de-a casei și nu mai scapi de ei.

Diana! Și mie, și mie, și mie...!

S-a întors de mai multe ori, a ajuns să-i cunoască, iar ei să-i ceară să le facă poze. A primit vreo 40 de adduri pe Facebook de la Robi Skate, Anda Skate, Bogdi Loves Skate și alții. Toți îi cereau pozele, așa c-a început să le posteze pe Facebook.

Nu au toți aceeași vârstă, sunt între 12 și 17 ani, dar sunt foarte buni prieteni și se protejează între ei. Într-o zi s-a văzut cu Robi și alți doi prieteni de ai lui la el la bloc, în zona Aurel Vlaicu. Au venit s-o ia de la metrou, foarte politicoși. Se cunoșteau cu doamna de la chioșc care le-a dat cornuri pe gratis și suc. În zonă sunt mai mult clădiri de corporații și se lucrează la un pod. Acolo au dus-o băieții, la locul lor preferat de skate, podul în construcție. Nicio mașină, în jur clădiri de corporații, Coca Cola, Oracle și în mijlocul lor, puștii pe skate, țipând și luând talpă. La un moment dat, Robi o vede pe mama lui, care lucrează într-un restaurant de acolo, se cațără pe pod și urlă Maaaami!

Diana povestește că sunt șmecheri și între ei vorbesc despre skate și despre fete. „Nu sunteți cam mici pentru fete?” Sunt de la clasa a V-a la a VII-a și spun că au câte 2, 3 prietene fiecare, ba chiar 4. Unul dintre ei e super frumușel, are vreo 12 ani și e îngrijorat că nu o să mai poată să se pupe cu prietena lui pentru c-are herpes. Unul dintre ei o sună pe mama lui „Auzi, mai lasă-mă o oră, c-a venit Diana, fata cu pozele.” La sfârșit, mamele vin să-i ia cu mașina, unii stau în Militari, alții în Primăverii. Cu unul dintre ei Diana ia metroul spre Lujerului. Puștiul vorbește încontinuu și îi spune c-a mințit-o inițial că e a 6a, când de fapt el e a 5a, dar îi e rușine să recunoască. Alt puști cu care ia tramvaiul îi povestește cum a trăit 10 ani în Asia: 2 ani în Singapore, 3 în Taiwan, apoi iar Singapore, și câțiva ani în India. Are 12 ani, și regretă că nu făcea skate când stătea în Shanghai, pentru c-acolo e cel mai mare skate park din lume.

La început, nu înțelegeau de ce Diana se tot întoarce să-i pozeze. Le-a explicat c-are un proiect foto despre adolescenți, și atenția i-a câștigat. Le place să fie în centrul atenției, vor să știe care e mai popular, mai frumos, care primește mai multe likeuri pe Facebook.

„Petrec mai mult timp cu puști de 13 ani decât cu oameni de vârsta mea.”

La un moment dat Diana căuta un proiect pe care să-l facă, pentru că i se părea că așa o să avanseze ca fotograf. Și-a dat seama că fotografiile cu skateri, ăsta e proiectul ei, pentru că așa cum zicea și Henri Cartier Bresson, contează mai puțin produsul final și mai mult trăirea și relaționarea. Ar vrea să meargă mai departe cu fotografiile cu skaterii, să ajungă și la puști acasă. O oră, două nu sunt suficiente pentru povestea pe care Diana vrea s-o spună. 

„Știi zgomotul ăla pe care îl face skateul dat de pământ. Așa îmi dau seama că se apropie.”