Fata de pe insulă

Andøya e o insulă norvegiană ideală dacă te pasionează uitatul după caşaloţi, dar zoologic asociată mai ales cu raţele sălbatice care-i ocupă stâncile primăvara. E la cercul polar, aşa că în perioada asta sunt maxim 15 grade acolo şi poţi citi afară la miezul nopţii, pentru că soarele se alintă cromatic pe cer fără să apună.

Mariell Amélie e de pe Andøya: o fotografă blondă arctic de 25 de ani care, ca orice copil singur la părinţi (cu o pisică), a trebuit să-şi caute constant moduri să-şi ocupe timpul. Nu e mare lucru de făcut pe insulă, aşa că a crescut privind marea şi umblând prin natură, şi, din momentul în care a primit un aparat de fotografiat, explorându-se pe sine în raport cu lumea din jur. Acum locuieşte la Londra, unde îmbină fotografia de interior cu cea de modă, dar revine anual acasă şi îşi face autoportrete. E modul ei de a se povesti.

Ce te-a învăţat insula?

M-a învăţat cum să trăiesc şi să mă bucur de fiecare moment. Mereu am avut senzaţia aia de „totul va fi bine” şi, cel puţin până acum, am trecut foarte relaxată prin viaţă. După ce m-am mutat de acolo, m-a învăţat să apreciez natura mult mai mult decât înainte.

Când ai făcut primele autoportrete şi ce te-a motivat să le faci?

Am început uşor, făcând poze prostuţe cu mine pe fiskegjeller (suporturi masive din lemn pe care se usucă peştii), cu o cameră digitală de 2.5MB pe care am primit-o la 13 ani. Apoi am început să experimentez cu polaroid şi de-acolo a devenit tot mai serios.

Ce înseamnă acum pentru tine fotografiile astea?

Autoportretele sunt foarte importante pentru mine. Fiecare înseamnă ceva şi stârneşte amintiri. La fel de importantă e şi abilitatea de a le face, pentru că e modul meu de a spune lucruri pe care nu le pot exprima în cuvinte.

Le faci numai în Norvegia? Sunt mai degrabă instantanee sau imagini atent plănuite?

Le fac cam pe toate acasă. De cele mai multe ori sunt decizii de moment. Poate stau şi mă uit la mare, îmi vine o idee, mă uit în dulap (care e plin de rochii vechi) după o ţinută adecvată ideii, iau camera foto şi caut locul potrivit.

Zi-mi povestea uneia din ţinutele folosite.

Haina din All That Is Left [nr: ultima din galerie] a fost a mătuşii tatălui meu în anii ‘50.

Ce ai făcut între 2007 şi 2009 la ziarul norvegian Aftenposten şi cum te-a ajutat asta în carieră?

Făceam prelucrare foto şi fotografie de studio. Mi-a deschis ochii către o carieră în fotografie. Înainte de asta, fotografia fusese doar un mod de a mă exprima. Deschiderea se datorează în mare parte câtorva dintre oamenii cu care am lucrat, care m-au inspirat profund şi mi-au arătat aspecte ale fotografiei de care nu ştiam.

De ce Londra şi cum e să trăieşti acolo ca fotograf freelance?

Londra e mai vibrantă, şi îţi oferă mai multe opţiuni de ce să faci mai departe în viaţă. Deocamdată, îmi place aici. Nu am nişte planuri clare pentru viitorul apropiat, deci între timp o să continui să mă întorc din când în când în Norvegia pentru inspiraţie şi ca să-mi încarc bateriile.

Ce te-a atras la fotografia de modă şi cu ce vrei să contribui?

Ideea de a încerca ceva nou în fotografia pe care o fac. Fotografia e un hobby (sau un job, dacă preferi) atât de fără limite. Momentan fac bani din fotografie de interior, care chiar îmi place. Probabil că nu voi activa prea intens în industria modei, pentru că mi se pare că nu deţii atât de mult control asupra şedinţelor foto pe cât mi-aş dori eu să am.

Am văzut că uneori faci singură stylingul pentru şedinţele foto. E ceva ce vrei să faci mai departe sau are legătură cu dorinţa de a controla tot ce se întâmplă în cadru?

Eu fac stylingul pentru autoportrete şi adeseori îmi cos singură rochiile. Când vine vorba de styling pentru joburile mele de fashion, am lucrat cu stilişti în trecut, dar îmi place mult să mă ocup eu de asta. Îmi place să am control asupra a tot ce fotografiez (mai ales pentru că hainele joacă un rol important), dar pe de altă parte ţin ca oamenii implicaţi să poată contribui.

Ce-ţi place la anii 1960 şi ce impact au avut asupra stilului şi viziunii tale despre viaţă?

Pur şi simplu ador formele şi culorile anilor ’60 şi faptul că pare că mai mulţi oameni chiar făceau un efort să arate bine tot timpul. Normal că apreciez şi o zi de lene în pantaloni de alergat, dar e ceva ce mă atrage la imaginea anilor ’60 când oamenii, că erau femei sau că erau bărbaţi, îşi aranjau părul şi purtau ce-aveau mai bun în fiecare zi.

Îmi place cum totul era încă destul de proaspăt şi incitant atunci. Muzica, arta şi filmele, totul era nou şi creativ şi oamenii nu deveneau faimoşi pe internet. Mi-ar fi plăcut la nebunie să trăiesc în acea perioadă. Oamenii priveau către viitor şi nu se concentrau prea mult pe trecut.

Cred, de asemenea, că faptul că tatăl meu mi-a povestit despre copilăria lui din anii ’60 a contribuit la interesul meu pentru acea epocă. Despre cum el şi fraţii lui făceau baie numai sâmbăta şi, cum el era mezinul familiei, era băgat primul în cadă, apoi urma mijlociul, iar fratele cel mare trebuia să se spele în apa celorlalţi doi. Tot felul de astfel de amintiri m-au adus mai aproape de acele vremuri încă de la o vârstă fragedă. (Cred că aveam vreo cinci ani când tata a început să-mi spună poveştile copilăriei lui).

Când o să mă aşez la casa mea, aş vrea să am o viaţă cam ca a bunicii mele. O să fac chiar eu haine pentru mine şi pentru copiii mei. Cred că mi-ar plăcea să fiu un pic gospodină: să stau acasă şi să gătesc şi să coc şi să fac curat, dar să mă concentrez şi pe fotografiile mele. M-aş trezi dimineaţa şi mi-aş aranja părul, chiar dacă aş sta în casă toată ziua, iar de sărbatori mi-ar plăcea să-mi iau familia şi să mergem într-o călătorie prin Europa cu rulota.

Ca să închei, cred că străbunicii mei m-au inspirat profund prin albumele lor de familie din anii 1960.

Totul e atât de vizual pe internet. Avem Instagram, Tumblr, Flickr, fotografii peste fotografii. Cum ai vrea să se raporteze oamenii care-ţi vizitează expoziţiile la ce văd?

Momentan lucrez la o expoziţie cu fotografii nepublicate anterior. Mi-am actualizat constant site-ul pe măsură ce am făcut noi şedinţe foto. Abia recent am început să mă gândesc la faptul că vreau ca oamenii să poată veni la o expoziţie de fotografii pe care nu le-au văzut nicăieri înainte. De-asta nici nu mi-am mai actualizat de mult site-ul.

Pentru că fac de atâta timp autoportrete, cred că e mişto dacă oamenii îmi cunosc totuşi lucrările mai vechi în momentul în care vizitează expoziţia, dar în acelaşi timp m-ar bucura să văd reacţia celor care nu ştiu ce fotografii am mai făcut.

O fotografie recentă care spune ceva despre tine ce n-ai putea exprima niciodată în cuvinte.

Ar fi una dintre fotografiile nepublicate, deci nu o pot arăta încă, dar All That Is Left înseamnă mult pentru mine.

Lucrurile care-ţi lipsesc cel mai mult de acasă:

Mirosul de aer proaspăt
Mirosul pisicii mele după ce a alergat prin ploaie
Mirosul hainelor şi lenjeriei de pat spălate de mama
Mirosul tatei
Mirosul de omletă, de somon afumat, de cafea şi suc de portocale din fiecare dimineaţă
Mirosul casei părinţilor imediat după curăţenie
Gustul vafelor norvegiene cu brânză brună
Gustul de peşte proaspăt
Gustul mâncării făcute de părinţii mei
Sunetul oceanului izbind plaja din faţa ferestrei mele
Sunetul pescăruşilor
Sunetul furtunii
Sunetul tatei fluierând
Sunetul mamei citind ziarul
Culorile albastre ale iernii şi cele calde ale verii. Nuanţele palide prin ceaţa de toamnă.
Şi mi-e dor de liniştea absolută din momentele când stau în vârf de munte şi privesc în jos la Oceanul Atlantic luminat de lumini nordice, de stele şi de lună.

O carte, un film, o voce de trecut vara.

Patti Smith – Just Kids (una evidentă) şi Knut Hamsun – Hunger (una norvegiană)

Gil Scott-Heron & Jamie xx – We Are New Here (un album mereu bun de vară) şi Bugge Wesseltoft – Film Ing (unul norvegian)

Sunt atâtea filme bune în lume, lista e nesfârşită, aşa că voi spune unul văzut recent care mi s-a părut foarte simpatic şi distractiv: The Giant Mechanical Man.