Fotografiile fără titlu ale Mariei Mraz

Tabăra a avut loc la Cimișlia, Republica Moldova, și a fost un fel de premiu pentru cei mai buni cursanți care au absolvit cursul de un an de la Școala de Poetică Fotografică, unde predau tatăl Mariei, cineastul și fotograful Francisc Mraz, și Gyuri Ilinca, conferențiar universitar pe cursuri de tehnică fotografică și de poetică a imaginii statice. La Școala de Poetică Fotografică se poate înscrie oricine, media de vârstă fiind 25-35 de ani. Anul acesta este la cea de-a șaptea ediție și cursurile se țin la Muzeul Literaturii Române.

La tabăra din vara asta au participat pentru prima dată, pe lângă cursanții „premianți”, opt adolescenți din Cahul, Cantemir și Cimișlia, care au fost adunați de prin școli și aleși pe baza unui mic interviu. Cei opt adolescenți i-au avut drept mentori pe cursanți, iar alături de ei a venit și Maria la cursuri, care și-a dat seama abia după ce a aterizat în București că a fost una dintre cele mai tari experiențe din vară.

Care e chestia cea mai importantă pe care ai învățat-o în tabăra asta?

Din punct de vedere fotografic simt că am acumulat foarte mult, de la teorie până la practică, dar nu pot spune un „ceva anume”. Din punct de vedere ne-fotografic, mi-am dat seama că nu contează dacă stai într-un cămin de băieți într-un oraș mic din Moldova cu încă 30 de oameni, sau că stai la 40 de grade încercând să gasești locuri interesante, atât timp cât te simți bine cu oamenii cu care ești, și faci ce ai de făcut cu plăcere.

A fost vreun moment în care ai fi vrut să faci poză dar te-ai decis că mai bine nu (ca să le respecți intimitatea oamenilor, de exemplu, sau din alte motive) sau în care n-ai reușit să surprinzi exact cum simțeai momentul ăla?

Când vedeam că cineva parcă încearca să iasă din cadru, deși își dădea seama că el era subiectul, lăsam aparatul jos, chiar dacă aș fi putut sa îi spun că aș vrea să îi fotografiez. Dacă din prima cineva ezită, e clar că nu se simte comfortabil, iar asta s-ar simți într-o fotografie. Mi se întâmplă destul de des să nu surprind ceva așa cum aș fi vrut, sau cum aș fi văzut, pentru că e foarte diferit ceea ce vedem în realitate de ceea ce iese ulterior, cadrul fiind mult mai mic; de obicei cand îți place ceva mult, ești atras de acel lucru atât de tare încât ajungi să ignori un pic ce e în jurul lui - oricât de inexpresive ar fi celelalte elemente, tu tot încerci ceva.

Nu era dubios că tatăl tău ți-era prof?

Da și nu - era într-un fel mișto pentru că știam la ce să mă aștept și la ce se așteaptă el, și mă și simțeam puțin mai familiarizată cu locul, având în vedere că nu cunoșteam mai pe nimeni înafară de el. Era puțin incomod când vedeam fotografiile făcute în fiecare seară, și îmi era puțin frică să nu creadă ceilalți că lui tata îi plac pozele mele pentru că, well, e tata.

Cum decurgea o zi în tabără?

Ne trezeam la 8, trebuia la 8:30 să fim la masă; norocul meu că nu mâncam dimineața și dormeam puțin mai mult. După, mergea fiecare cursant cu mentorul lui să fotografieze – dacă aveam mașini disponibile mergeam prin satele de lângă, dacă nu, umblam prin Cimișlia. Pe la 2 era masa de prânz. Apoi cursul de teorie de două-trei ore unde analizam poze, vorbeam despre lumini, umbre, tăieturi, criptare, elemente de iritare, șamd. Toata lumea era super obosită la momentul ăsta, dar mergeam din nou la poze pana când se întuneca, urmând să facem selecția fotografiilor din ziua respectivă, fiecare cu mentorul lui. Totuși, reușeam destul de des să mai furam o oră ca să stăm la o bere, înainte să ne întoarcem la cămin. Fiecare avea aproximativ 7-8 poze pe zi, care mergeau mai departe, adică la selecția mare făcută de tata, iar el alegea pozele bune dintre cele puse de noi, analizandu-le pe fiecare în parte.

Cel mai mișto moment.

Chiar nu pot să aleg un singur moment.

Au fost oameni care când ne vedeau cu aparatele, ne chemau la masă și începeau să ne spună povestea lor. Sau am mai fost la un azil de bătrani într-o zi, iar când o doamnă a văzut că am venit la ea, a adus poze cu băieții ei, iar când am vrut să plecăm, ne-a dat o lebădă făcută de ea din hârtie. În altă zi eram pe niște străduțe și am găsit o casă care arăta ciudat, așa că pur și simplu am intrat și am urcat la etaj, iar acolo erau câțiva copii care au stat cu noi să le facem poze, chiar dacă vorbeau numai rusă și nu ne prea înțelegeam. Câteodată dupa selecție, care se termina spre 1 noaptea, coboram la o țigară și stăteam pe o bordură, vorbind cele mai random lucruri.

Poate pare banal, dar cred că alea au fost cele mai mișto momente.

Cum a fost să vă îngrămădiți la cămin?

Aparent nu era cine știe ce, eram cam 30 de oameni și aveam un duș, dar tot ne-am descurcat, probabil pentru că ne înțelegeam foarte bine, chiar dacă la început nici nu știam cum ne cheamă. Cred că într-un fel condițiile nu foarte bune ne-au apropiat: o cameră avea patru paturi și o măsuță, dar eu mi-aș fi dorit să aibă și mai multe paturi. Mi se pare foarte tare faptul că pe nimeni nu a deranjat compania celorlalți, iar dacă aș fi avut posibilitaea să stau la un hotel singură în cameră, cu TV, wi-fi și baie proprie, aș fi ales tot căminul.

Câteva cuvinte despre Cimișlia.

Când am ajuns în oraș, eram destul de dezamăgită, părea un orășel fără viață, unde parcă toți oamenii s-au ascuns în casă. Dar când am ieșit la fotografiat mi-am dat seama că nu era chiar așa, trebuia doar să am puțină răbdare. Oricum, nu mă așteptam deloc să mă simt așa de bine, să reușesc să fac câteva poze de care să fiu mândră și să fie una dintre cele mai mișto experiențe din toată vara.

Ce ți se pare ție că înseamnă o fotografie bună.

O fotografie de care nu te poți plictisi, care să aibă mereu încă ceva de spus, care, eventual, să îți pună o întrebare și să te întărâte.

Ai vreun fotograf preferat? Sau mai mulți?

Îmi plac enorm Koudelka, Henri Cartier-Bresson și Harry Gruyaert. Sunt mult mai mulți, dar cred că ei trei îmi vin prima dată în minte.

Ce-ți place să fotografiezi cel mai mult?

Nu cred că am în cap ceva când vreau să fac poze, nu prea mă gândesc minuțios. Vreau doar să surprind anumite lucruri, și să le încadrez, să le combin în așa fel încât să nu mai pară reale, cum sunt de ele fapt - ci să pară ireale, poate chiar suprarealiste. Dar dacă ar fi să aleg, cred că îmi place să fotografiez copii; mi se pare că expresiile lor sunt un pic mai pure și deloc reținute, aproape brutale.

Îți place să dai nume fotografiilor tale? De ce?

Nu. Un titlu te constrânge într-un fel, te poate obliga să vezi ce a văzut fotograful când a făcut poza; iar o poză bună are câte ceva de spus fiecărui om, oricât de diferit. Pe scurt, mi se pare ceva prea complex pentru a fi limitat la un titlu.

Ce nu îți place în fotografie? Adică care sunt chestiile pe care încerci să le eviți, sau care te deranjează la anumite poze?

Conceptualismul - mi se pare că omoară tot. Atât timp cât o poză îți spune direct ceva, te duce cu gândul doar la ceva anume, categoric e o poză proastă. Eu încerc să nu editez excesiv, adică să mut obiecte, să șterg elemente etc. Atât timp cât o poză are nevoie de o ajustare majoră, nu prea cred că merită păstrată.

Dacă ar fi să alegi o temă a seriei de poze făcute la Cimișlia, care ar fi? Adică ce crezi că au în comun?

Nu cred că aș putea să aleg o singură temă, mie cel puțin mi se par diferite pozele fiecăruia; având în vedere că fiecare fotografie este într-un fel un complex atmosferic, nu reușesc să le cataloghez. Aș putea zice că lucrul comun a fost faptul că fiecare a încercat să evite clișeele.

De ce i-ai recomanda cuiva pasionat de fotografie să se ducă la școala de poetică fotografică? Dar să se ducă în tabăra asta?

Pentru că învățând fotografie de expresie iți poți construi de fapt propria personalitate, iar tabăra este o formă de premiere a celor mai buni 3-4 fotografi care au absolvit Școala de Poetică Fotografică. Anul ăsta a fost puțin diferit, pentru că au fost selectați și câțiva copii din Moldova, și mentorii lor au fost acești „cei mai buni”.

Ce facultate ți-ar plăcea să faci?

Încă nu știu sigur care, dar cu siguranță una dintre astea trei: Filosofie, Regie-Film sau Psihologie.

***
În urma taberei, se va organiza o expoziție unde vor fi afișate fotografiile adolescenților alături de fotografiile mentorilor lor. Prima dată o să aibă loc la Chișinău, apoi în București.

Înscrierile la Școala de Poetică Fotografică s-au prelungit până pe 31 octombrie. Mai multe informații aici.