Fragmente din inima întunericului

Până să se mute în Londra acum un an, fotograful britanic de 26 de ani Oliver Eglin a locuit la Berlin, oraş cu care e familiar de la 18 ani. Acolo a luat prima oară contact cu muzica techno şi, pe măsură ce a conştientizat semnificaţia culturală pe care genul îl are pentru nemţi, a devenit fan. De curând, Berghain/Panorama – un proiect foto la care Oliver a lucrat în perioada 2009-2010 – a făcut turul blogurilor şi revistelor online din afară, incluzând Dazed Digital. În acel an, Oliver a fotografiat oameni la ieşirea din clubul-fetiş în care nu ai asigurată intrarea nici măcar dacă eşti de-al casei. L-am întrebat câte ceva despre acele fotografii şi despre We Live As We Dream, celălalt proiect al său cu tineri din Berlin.

Ai fost în Berghain/Panorama? Ce crezi despre locul ăla?

Mă raportez la Berghain/Panorama în primul şi-n primul rând ca un fan al muzicii house şi techno. Am fost de multe ori acolo şi înţeleg pe deplin atracţia pe care o exercită asupra oamenilor. E mai mult decât un club şi e o experienţă foarte viscerală.

Există ceva cu vibe similar în Londra?

Nu. Există imitatori, dar nimic care să se apropie de o experienţă autentică.

Cum ai ales locurile în care i-ai fotografiat pe cei care ieşeau din club?

Am încercat să-i ofer fiecăruia un fundal unic, ca un mod de a întări această noţiune a individului care este celebrat în Berghain/Panorama. Zona din imediata vecinătate a clubului era cam lăsată-n părăsire la vremea respectivă şi mi s-a părut că e complementară cu subiectul meu.

Ai fost acolo mai multe dimineţi la rând? Câţi oameni ai fotografiat în total?

Proiectul s-a desfăşurat pe parcursul unui an, între 2009 şi 2010. Am ţinut să merg acolo în aceeaşi perioadă a zilei, mereu, şi cred că am fotografiat 30 de oameni în total.

Te-a refuzat cineva?

Nu, din câte-mi amintesc. Oricum, pot fi destul de convingător la nevoie.

Te-a frapat ceva la oamenii care ieşeau din club, sau erau aidoma oricăror tineri care au fost în club?

Locul ăla atrage oameni din toate mediile sociale; transcede orice stereotipuri a ceea ce ar putea reprezenta un clubber tipic. E o viziune foarte democrată.

Îi întrebai ceva pe cei pe care-i fotografiai?

Proiectul nu încearcă să dezvăluie ceva. E o experienţă unică să fii acolo, deci a încerca să transferi cumva asta într-o fotografie nu ar funcţiona. Nu fac decât să tratez oamenii cu respect şi să sper la reciprocitate.

Ce ţi-ai dori ca fotografiile tale să transmită despre Berghain şi despre scena de acolo?

Mă interesează să privesc Germania, şi Berlinul în special, în context cu trecutul său. Oraşul are o istorie destul de complexă şi de confuză, şi, pentru mine, clubbingul şi muzica techno sunt legate intrinsec de ea. Există un soi de vulnerabilitate pe care o emană aceşti oameni atunci când părăsesc refugiul care e Berghain/Panorama, şi îmi place ideea de a-i surprinde în aceste clipe de tranziţie, când pătrund în mundanul lumii exterioare, un fel de deşert Baudrillardian al realului.

Mă întrebam şi despre We Live As We Dream. Cum ai aflat de problemele din Neukölln [o zonă din sud-estul Berlinului în care peste o treime din locuitori sunt imigranţi] şi ce te-a făcut să vrei să-i fotografiezi pe tinerii de acolo?

Am ştiut mereu de Neukölln, prin prisma reprezentării sale negative în media, fără să fi fost vreodată acolo. În timp, câţiva prieteni de-ai mei, atraşi de chiriile mici, s-au mutat din alte părţi ale Berlinului acolo. Mă pasionează necunoscutul, aşa că atunci când Derzeit Fashion Week Berlin Daily mi-a propus să fac un proiect, mi s-a părut o zonă interesantă de studiu. Ca orice oraş mare, Berlinul se confruntă cu bariere economice şi culturale, care sunt cel mai evidente în Neukölln, pe măsură ce gentrificarea accentuată transformă zona. Tinereţea mă interesează la modul general, pentru că e această perioadă pasageră atât a speranţei, cât şi a incertitudinii. Am vrut să iau motivul tipului dur şi ameninţător în hanorac, să-l răstorn şi să-l transform în ceva frumos şi senin.

Un film, o carte şi un fotograf pentru o noapte.

Days Of Heaven al lui Terence Mailck, Wild Palms de William Faulkner, Hiroshi Sugimoto.