„În fotografie toată realitatea cade pe tine”

Orăștie e un oraș mic, transilvănean, de vreo 20.000 de locuitori, în care centrul e catedrala cu 11 trepte de marmură, înconjurată de câteva băncuțe pe care stau mereu aceleași bătrâne. Dragoș spune că „era tare acolo, dar era un oraș de lumea a paișpea, în care te dădeai cu skate-ul pe pietre.” El a început să se dea singur prin 2005, cu timpul s-au strâns mai mulți și stăteau toată ziua pe străzi, că oricum nu se întâmpla nimic altceva pe acolo. „Era un pic de vibe. Vara stăteam în același gang de dimineața până târziu și apoi o luam de la capăt. Ne dădeam și noaptea, ne luam beri.” Mai pierdeau vremea pe la Pandora, o cârciumă unde jucau biliard printre pensionarii și muncitorii care se uitau în bar cu lumina stinsă la filmul de la ora 10, de pe Pro Cinema. Și se ținea după ei Trandafir, un om pe la vreo 40 de ani, care squatuia stadionul Uzinii Mecanica, o fantomă de fier, uitată undeva pe un câmp. Avea părul dat pe spate, spunea doar cuvinte dezordonate și cerșea mereu 50 de bani sau țigări. Băieții îi ziceau Rose și era al lor, așa ciudat cum era, pentru că și ei tot pe stradă stăteau, oricum.

Primul aparat foto al lui Dragoș, pe care însă nu l-a folosit niciodată, a fost câștigat la un concurs Chipicao, pentru că reușise să completeze un album cu autocolante. S-a apropiat de imagine tot la skate, când a început să filmeze cu un handycam în timp ce se dădea. Uneori mai mergea cu câte un rider prin Timișoara, Alba sau Deva, stătea acolo o săptămână și filma. De fotografie s-a apucat când a decis să dea la regie, pentru că avea nevoie de un portofoliu la admitere. Inițial, ar fi mers la psihologie la Cluj, dar apoi și-a dat seama că ar putea continua direcția cu filmatul, începută la skate. Și poate a contat un pic faptul că Lucian Maier a predat la ei în liceu un an de zile; a văzut Persona printre chiuvete, în laboratorul de chimie. La U.N.A.T.C. a făcut primele fotografii pe film, întâi alb-negru și apoi color, iar de atunci lucrează numai pe peliculă.

Acum are un aparat foto mic, analog, legat de cheia de la casă, așa că îl ia cu el peste tot, inclusiv până la pâine. „Fac poze când mă duc din punctul A în punctul B. Nu sunt destul de pornit sau nu am suficient timp ca să spun că astăzi mă duc undeva doar ca să fac poze. De obicei, încerc să nu merg de fiecare dată pe aceeași stradă, iau alt autobuz, fac stânga în loc de dreapta și ocolesc, ca să fie mai variat, pentru că în felul ăsta simt că pot să fiu mai vigilent. Dacă mergi tot timpul pe aceeași stradă, riști să nu observi lucruri doar pentru că le-ai mai văzut. Deși poate să fie și invers. De exemplu, am coborât din casă și abia acum câteva zile am descoperit aici, pe stânga, o ușă de fier, de magazin, care arată de parcă te duci în Narnia.”

Pe site-ul lui Dragoș, fotografiile cu fațadele recondiționate aleator ale blocurilor socialiste intră la Tetris, în Myselfie sunt reflexii și umbre ale autorului, iar The Wall e o serie cu skateri prin București. Printre fotografiile nesortate din Photo Salad deja se întrevăd alte subiecte, ca, de pildă, tați și copiii lor pe treceri de pietoni sau femei în haine de blană. Dragoș ajunge la subiectele astea, nu stă de acasă să le gândească. Ar fi greșit să facă asta; preferă să iasă afară, să vadă ce se întâmplă și să fie deschis tot timpul. Apoi triază fotografiile până găsește o unitate, ceva ce l-ar interesa; odată ce are două-trei fotografii care s-ar putea lega într-o serie, merge în direcția cu pricina.

Nu face însă poze de fiecare dată când ar vrea, și aici e mai complicat. „Nu mi-e așa ușor tot timpul să scot camera și s-o arunc în fața cuiva. Ieri, de exemplu, am vrut să-i fac o poză unei femei în stația de autobuz. Bruce Gilden s-ar fi dus cu camera până aici [Dragoș își încadrează chipul, de la frunte la bărbie], era fix genul ăla de față. Am mers lângă ea, o priveam și mă gândeam, mamă, ce i-aș face o poză. Eram cu camera în mână, dar nu-i făceam poza, nu știu de ce. E greu să zici de ce nu faci o fotografie, mai ales când ești deja cu degetul pe buton. Dacă stai pe stradă cu un om și vorbești cu el, e simplu să-i faci o poză, pentru că ai interacționat un pic cu el, dar dacă îl iei de niciunde, e posibil să îl prinzi într-un moment vulnerabil și atunci omul e mai încordat. Dar asta e interesant să prinzi, că atunci îți oferă ceva. Poate n-am suficientă experiență sau poate am o reținere, nu sunt eu omul care să facă genul ăsta de poze așa de ușor. Nu știu ce pozează oamenii la început, nici eu nu știu exact ce am vrut la început, oricum sunt încă la început și la început voi fi tot timpul. În Orăștie nu e foarte multă lume, așa că inițial am observat și apoi am căutat spații antropomorfizate, în care se văd oamenii în absența lor.”

Asta caută de fiecare dată când se întoarce în Orăștie, de două-trei ori pe an. Când era puști nu era atent la modificările prin care trecea orașul, timpul părea că stă în loc, dar acum observă și când dispare un copac. „Are o atmosferă tot orașul ăsta și e foarte interesant, deși probabil poți să faci aceleași poze în oricare alt oraș din provincie. Nu există clasă de mijloc, orașul e foarte gol, iar urmele lăsate de oameni creează un peisaj absurd, fantomatic.” Îmi arată o fotografie cu o barcă mică pe un lac atât de încețoșat, încât abia se ghicesc marginile apei și conturul bărcii, și o alta cu blocuri, mașini, un teren viran cu iarbă și buruieni neîngrijite. Spațiile astea două sunt din Orăștie și se privesc – ieși din bloc și, dacă e ceață, ai în fața ochilor un lac peste care cade cel mai gros fum albastru. „Când te duci în Orăștie, observi că e foarte liniște. Îmi plac foarte mult spațiile de acolo. Raportul dintre gol și plin din peisaj e foarte echilibrat și e variat geografic. Ai două râuri, e înconjurat de dealuri, pare că ești într-un lighean. Poți oricând să te duci mai sus sau să vii mai jos, orașul urcă, coboară. Sunt bălți, băltuțe, e un câmp gol, ai un lac în mijlocul orașului.” Dragoș nu se simte neapărat legat de orașul lui natal, mai degrabă îl interesează ce vede. Pentru că știe atât de bine orașul și, în același timp, reușește să fie detașat, simte că acolo imaginile sunt mai decupate și mai ușor de controlat, iar așa îi e mai simplu să descurce haosul pe care îl regăsește de fiecare dată în București.

În film l-a atras mereu partea de real – atât cât se poate discuta despre real în cinema. „Fotografia e inversul picturii – când pictezi, ai un blank sheet și înfățișezi ce vrei tu din realitate, dar în fotografie ai toată realitatea care cade pe tine, pe care trebuie să o decupezi tu. Așa e și la documentar și îmi place asta. Spre deosebire de ficțiune, unde trebuie să ai grijă și controlezi tot ce e în cadru, la documentar lucrurile se întâmplă oricum, e la latitudinea ta să le capturezi.” La U.N.A.T.C. a făcut un singur film care îi e drag, Brudina, un documentar de aproximativ 17 minute. O brudină este un pod plutitor, iar personajele filmului sunt cei doi oameni care îl manevrează. Filmul e un eseu despre singurătate, în care imaginea e incredibil de atmosferică – oriunde ai opri filmul, ai o fotografie de-ale lui Dragoș. „Fotografia mă ajută să fiu mai vigilent și mai obișnuit să particip, și cred că te ajută, ca filmmaker, să îți găsești mai ușor cadrul și să fii mai hotărât. De multe ori fac poze doar ca să țin minte, ca și cum mi-aș lua notițe. Un anumit cadru sau o lumină, chestii care te inspiră să vezi mai departe. De exemplu, văd un loc, mă uit la el și îmi zic că trebuie un film, o poză nu e destul. În continuare cred că fotografia nu e suficientă. Nu neapărat pentru că în film ai lucruri în mișcare, ci pentru că poți să aduni mai bine într-o imagine în mișcare o atmosferă, poți să simți, să auzi. În poză te uiți la compoziții, la linii, e un limbaj mult mai abstract pe care trebuie să-l înțelegi și cu care trebuie să lucrezi ca să sensibilizezi pe cineva.”

În curând se fac aproape doi ani de când Dragoș lucrează la un documentar de lungmetraj, despre un sculptor din Odorheiu Secuiesc, despre munca acestuia și despre relația cu copii săi. Pe viitor ar prefera să caute și în film ceva mai puțin narativ, în care fotografia să funcționeze ca o punte abstractă de citire a imaginii. „Aș prefera să merg spre galerii. Îmi doresc să fac filme scurte, de un minut, în care să iau un loc real și să regizez ceva absurd, un spațiu în care știu în prealabil ce se întâmplă și în care să regizez doar foarte puțin, în cadre lungi. În film te uiți la un cadru atât cât îți e lăsat, dar cu o fotografie interacționezi altfel, intri într-un art space și decizi singur dacă stai cinci minute sau două ore.”
_

Găsiți totul și mai mult pe site-ul lui Dragoș și pe Instagram. Câteva dintre fotografiile lui vor putea fi văzute începând cu luna mai în München, în Die Färberei, o galerie mică, albă, unde va avea loc prima lui expoziție solo.