În sălbăticie cu Brigette Bloom

Brigette Bloom s-a născut în Las Vegas, s-a simțit acasă în California, se oprește-n Alaska, în Portland, se vede poposind în Kauai, dar nu stă niciodată-n loc. Orașele nu sunt pentru ea, îi e mult mai bine ascunsă-n creierii munților sau aproape de ocean. Mai ales lângă ocean.

Brigette Bloom face poze de când arunca filme în coșul de cumpărături fără să vadă mama și, tot mai rar în ultima vreme, ce-i drept, le strânge pe cele vechi ale străinilor, luate inclusiv din gunoi.

Fotografiază aripi de păsări moarte, trup gol de fată lângă cactus falic, plete-n vânt și-n ceață. Animale sălbatice. Fată cu trunchi de copac fantomatic. Fată cu pui de iepuri la picioare. Fată cu pământ sub coaste. Are 26 de ani, un câine și un aparat. 

Leo pare să joace un rol important în viața ta. Care-i povestea lui? 

L-am găsit (de fapt, m-a găsit) la un adăpost din San Francisco. Fostul meu prieten și cu mine tot vorbeam să ne luăm un câine. M-am trezit într-o dimineață, hotărâtă să-i fac o surpriză. O ciobănesc germană fătase de curând în adăpost, iar eu m-am dus fix în ziua din care puii puteau fi adoptați. Nici nu mă gândisem să iau un pui, dar când am intrat acolo am văzut o grămadă de cățeluși grași împleticindu-se și jucându-se (erau complet diferiți unii de alții), iar în colț era unul maro care s-a pus drept la mine-n poală, unde a dormit vreo 20 de minute. M-am îndrăgostit din primul minut. Eram așa de falită că a trebuit să plătesc cu card de credit, card de debit și toți mărunții pe care-i aveam prin buzunare ca să-l iau acasă. Practic mi-am dat toți banii pe el.

Dintotdeauna am visat să am un câine. Dar serios că Leo e mai bun decât orice câine mi-am imaginat eu vreodată. Parcă-i îngerul meu. A apărut în viața mea în cea mai haotică și nebunească perioadă, și simplul fapt că-l am în preajmă mă calmează și îmi amintește de lucrurile importante.

Ce te atrage ca fotograf la animale și natură?

Mereu m-am simțit cel mai acasă în natură. Mi-am petrecut mare parte din copilărie jucându-mă cu câini, construind fortărețe în pădure. Mi se pare natural să fotografiez în locuri unde mă simt bine. Animalele sunt totul pentru mine. N-aș putea rezista pe pământ fără ele.

Cum ți-ai căpătat skillurile? Ai studiat vreodată fotografie?

Mai întâi am studiat să devin învățătoare. Mereu m-am împăcat bine cu copiii și asta era singura specializare care părea distractivă: să desenez cu copiii, să le explic cum cresc plantele. Dar când m-am dus în școli, în observație, am fost foarte dezamăgită de cum sunt conduse. Era multă rigiditate, iar modul de predare era aproape opusul a ceea ce voiam eu să fac, deci mi-am dat seama că în niciun caz nu va funcționa pentru mine.

Era cât pe-aci să renunț de tot la facultate, pentru că simțeam că pierd timpul. Dar din copilărie am tot făcut poze, iar unul din prietenii mei mi-a sugerat să dau la fotografie. Am zis: „poți să faci așa ceva?!”, habar n-aveam. Poate suna amuzant, dar nu știam nici măcar că exista o facultate de arte acolo unde eram. Așa că am schimbat direcția. Lumea mă întreba întruna: „ce-o să faci tu cu o diplomă în arte?” și mă cam luau peste picior. Habar n-aveam ce o să fac, dar nu cred că avea vreo importanță, pentru că mă simțeam prea bine la școală. Viața are modul ei de a se așeza.

Nu cred că am „skilluri” în ce privește fotografia. Am trecut prin școală fără să știu cum să reglez ca lumea o cameră. Mie mi-a plăcut să fac experimente în camera obscură și să-mi developez singură filmele. În unele nopți rămâneam în cameră până după miezul nopții, când se încuiau toate ușile facultății, și puteam sta singură acolo.

Care-i ideea din spatele seriei Born into Beets?

Ideea seriei mi-a venit când ajunsesem pe la mijlocul cărții Jitterbug Perfume. Trebuie s-o citești ca să înțelegi de ce, dar în timp ce citeam, am devenit ușor obsedată de sfeclă. Am folosit film foarte vechi, și nu știam nici măcar dacă vor ieși fotografii (de orice fel). Seria nu e gata. Am niște idei, dar mi-ar plăcea să fie altcineva model, ca să mă pot concentra numai pe obținerea fotografiilor pe care mi le doresc. Dar sunt foarte pretențioasă când vine vorba de oamenii pe care-i fotografiez, pentru că vreau să aibă acel „ceva” care să reiasă din fotografii. Vom vedea. 

Autoportretele au fost un mod la îndemână de a exersa sau sunt mai mult de atât?

În mare, totul a început cu o serie făcută pentru The Impossible Project. Am vrut să fie foarte personală, așa că mi s-a părut firesc să mă folosesc pe mine. Autoportretele au devenit foarte terapeutice pentru mine și voi continua cu ele, dar sunt pregătită să fac și altceva și să mă implic în noi proiecte. Cu toții ne schimbăm, iar fotografiile mele se schimbă odată cu mine.

Cum se modifică realitatea când ai o cameră foto în mâini? Te face să vezi lucrurile diferit?

Să ții o cameră e ca și cum ai ține o baghetă magică. Poți să creezi lumea care există în capul tău și apoi s-o împărtășești cu alții. Așa e orice formă de artă. E ceva special să captezi un sentiment (prin muzică, pictură, fotografie, film etc.) și apoi să-l poți retrăi, chiar și peste ani. E ca memoria mirosurilor, te poate duce instantaneu înapoi în timp. Ce putere mai mare să vrei?

O întâmplare ciudată de la o sesiune foto. 

Vara trecută m-am dus pe malul lacului la 4, înainte de răsăritul soarelui. Făceam nuduri în pustiu (într-un loc destul de expus) și cum era atât de devreme, am crezut că nu va fi nimeni pe-acolo. Peste câteva minute, apare acest cuplu tânăr într-o mașină ale cărei faruri sunt îndreptate fix spre mine. Când să-mi iau hainele, Leo tocmai fugea în apă cu ele-n gură. A fost unul din momentele alea în care te întrebi „chiar mi se întâmplă asta?”. M-am prefăcut că a fost doar un vis.

O bucurie, un vis, o frică.

Bucuria de a trăi.

Fetița mea m-a vizitat într-un vis și mi-a spus cum o cheamă. 

Mi-a fost frică de albine până într-o zi când, plimbându-mă printr-un câmp de lavandă, am căzut pe ditai roiul. N-am pățit nimic. De atunci le iubesc.